Mă apucă un sentiment de frustrare în momentul în care îmi dau seama că noi, de-a lungul istoriei, ne-am aflat întotdeauna în corabia în care nu trebuie. Mereu ne-am aliat cu cei cu care nu trebuia, cu cei care au pierdut meciul. Iar dacă, din întâmplare, ne-am nimerit în tabăra câștigătoare lucrurile n-au stat grozav nici atunci. Mă gândesc doar la cum am fost lăsați de izbeliște în Primul Război Mondial. Aliați cu tabăra învingătoare, am fost efectiv lăsați în fundul gol în momentul în care Rusia s-a bolșevizat. Mai mult, în ciuda situației explozive de-acolo „aliații” noștri cereau imperativ conducerii României să părăsească teritoriul național pentru a se refugia ... în Rusia. Pasămite, planurile progresiste ne vedeau parte a URSS încă de pe atunci. Și, ca pedeapsă pentru că n-am ascultat „indicațiile”, la Conferința de Pace de la Paris am fost lăsați să admirăm ușile. Mă rog, ne-am ales cu reîntregirea teritoriului național, dar asta în urma unor lupte intense în care, practic, s-au renegociat în jos pentru noi termenii tratatului din 4-17 August 1916. În cel de-al Doilea Război Mondial a trebuit să alegem între anglo-americani - care ne lăsau la fel ca-n 1916 singuri în fața furtunii germane, împingându-ne spre Rusia bolșevică și, mai mult, având pretenția să ne autodistrugem industria petrolieră - și nemți în fața cărora ori capitulam, ori jucam rolul de parteneri; în fapt era cam același lucru. Am ales-o pe-a doua, dar am stat așa cum știm noi, cu fundu-n două luntre. Clasa politică „patrioată” turna tot anglo-americanilor, în timp ce cei de la butoane trăgeau cu Germania pe principiul „Mircea, fă-te că lucrezi”. Iar asta ne-a costat patruzeci și cinci de ani de comunism. Unde, în mod cât se poate de evident, ne-am aflat din nou de partea greșită a istoriei. „Avântul muncitoresc” s-a fâsâit de îndată ce Vestul a izolat URSS. Economiile experimentale ale socialism-comunismului au căzut precum porcul aruncat de la balcon. Și, culmea, imediat după aceea, am sărit cu disperare în „tabăra câștigătoare”. Care tabără oricum era și ea sleită, doar că avea un PR mai bun și a dat impresia de putere întrucât s-a hrănit din cadavrul comunismului muribund. Ceea ce vedem acum este o descompunere totală a lumii post Război Rece prin decesul beligerantului supraviețuitor. SUA și UE sunt un soi de cadavre similare URSS. Aceeași descompunere, aceeași atmosferă sufocată de propagandă. Cu economii nefuncționale, hrănite de idealuri artificiale și făcând eforturi disperate pentru a-și auto-justifica măsurile prostești, cele două entități sunt din ce în ce mai puțin relevante în contextul lumii actuale. Astăzi este programată întâlnirea Americano-Chineză din Alaska. Membrii Cabinetului Biden dau declarații sforăitoare care sunt imediat mitraliate de către chinezi. În fapt, întâlnirea este una Chinezo-Chineză întrucât din orice punct de vedere am privi lucrurile, China este stăpâna Americii. Așa cum întâlnirea de la Malta a fost nu una Ruso-Amerciană ci, în esență, una Anglo-Americană, actuala întâlnire este similară uneia în care jupânul vine în casa argatului ca să-i traseze sarcini. Vi se pare că n-am dreptate? Atunci spuneți-mi care anume dintre „idealurile” democraților - cocoțați pe toate palierele puterii americane - sunt opuse idealurilor Chinei actuale? Dacă reușiți să identificați vreunul, vă rog să mă anunțați. Altfel, restul declarațiilor sforăitoare fac parte strict din spectacol, adică din ceea ce e cel mai irelevant momentului actual. În fapt singurul joc pe care-l face SUA este acela de a cere concesii Chinei. Știu că sună absolut pe dos față de ceea ce vă spune propaganda, dar, credeți-mă că așa stau lucrurile. SUA nu mai e relevantă în niciun domeniu. Conform unui articol pe care președintele Xi urmează să-l publice în Qiushi - o publicație a Partidului Comunist Chinez - știința fundamentală va fi baza dezvoltării viitoare a Chinei. La ora actuală China este în fruntea clasamentului în ceea ce privește educația. Iar când spun educație nu mă refer la rahaturile marxiste care au invadat instituțiile noastre de învățământ, ci la școala pe bune, de unde ar trebui să iasă oameni pregătiți, nu carcase inepte cu diplomă și fără nimic în cap. Universitățile chineze domină topurile mondiale, iar „producția” de oameni de știință de top este una record. Practic, investiția Chinei în știință își va face văzute efectele spre sfârșitul actualului cincinal. Deja, în domeniul tehnologic, încep să ridice standardele. S-a văzut limpede cum, cu ocazia inaugurării tehnologiei 5G, accesul chinezilor s-a blocat prin mijloace care n-au de-a face cu piața liberă. Și, în ciuda poziției de forță a lui Trump, tehnologia chineză tot și-a făcut loc deoarece efectiv nu se mai poate fără ea. Culmea e că acum chinezii lucrează la 6G, având deja primii sateliți 6G experimentali pe orbită. Sunteți surprinși? Dar să lăsăm speculațiile teoretice de-o parte și să încercăm să vedem latura concretă. În noiembrie anul trecut făcea vâlvă un discurs al lui Di Dongsheng, prodecanul Școlii de Relații Internaționale a Universității Renmin, care spune cu subiect și predicat că „avem vechii noștri prieteni care se află în vârful cercului interior de putere și influență al Americii” sau că „în ultimii 30 - 40 de ani, ne-am folosit de puterea din miezul aparatului SUA”. Iar, pentru ca totul să capete accente explozive, acesta continuă într-un stil de-a dreptul halucinant pentru un spălat pe creier de-al mediului occidental: „În timpul războiului comercial SUA-China, Wall Street-ul a încercat să ajute și știu asta deoarece prietenii mei american mi-au spus că au încercat să ajute, dar nu au putut face mare lucru. Însă acum vedem că Biden a fost ales și elita tradițională, elita politică și instituțională își reiau puterea. Și ei sunt foarte aproape de Wall Street, așa că vedeți asta, nu? ”. Cred că aveți suficiente detalii pentru a înțelege că SUA este un cadavru care începe să miroasă. În ceea ce privește UE, nu-i nevoie decât să faci ochii roată și înțelegi. Imaginați-vă că la vârful structurii de putere a Uniunii Europene au ajuns indivizi jenanți intelectual precum Cioloș, Corina Crețu sau Adina Vălean. Mă rog, dacă-i iei la scuturat vei vedea că toți sunt la fel, indiferent din țara de unde vin. I-ați văzut cât îi duce capul. Ce să le ceri? Iar la nivel de state membre, să fim serioși. Papagali precum Sarkozy sau Macron, circari ca băsescu sau prostovani precum Plăvanul. Ce să te aștepți de la o menajerie de imbecili? Deschideți ochii și înțelegeți că, din nou, ne aflăm în zona greșită, în tabăra pierzătoare. Nu încercați să-mi dați exemplul armatei americane că nu ține. Aia e compusă din tarabe vechi de cincizeci de ani și n-a mai fost capabilă să inoveze nimic. E de-a dreptul hilar să inaugurezi un dispozitiv de transport al rachetelor hipersonice care poate fi instalat pe nu știu ce avioane, în condițiile în care tu n-ai rachete hipersonice. Frumos nu? Dacă veți avea curaj să înțelegeți lumea așa cum e, nu cum vă este ea descrisă de filtrele propagandei, veți vedea limpede rahatul în care ne scufundăm. Suntem remorcați din nou de un tren care mai are puțin și intră în prăpastie. Și, la fel ca de fiecare dată în istoria noastră, în loc să încercăm să desfacem legăturile garniturii în care ne aflăm, mărim cantitatea de alcool pe care o îngurgităm în speranța că vom vedea limpede. Știți însă bine care e reversul: degeaba ai fost îngeraș și-ai prins aripi în noaptea de dinainte dacă dimineața și ziua care urmează ești răpus de mahmureală. Ne mai drogăm mult sau vedem ce-i de făcut?
thumb_up29thumb_downchat_bubble

More from Dan Diaconu

Toată lumea a rămas surprinsă anul trecut când, pe față, autoritățile chineze au trecut la represalii asupra celei mai mari companii tehnologice chinezești, Alibaba. Nu doar că le-au făcut praf ceea ce se anunța a fi cel mai mare IPO din istorie, dar de atunci, în mod public, Alibaba este faultată. Și nu doar Alibaba. De aceeași atitudine a autorităților au parte și celelalte mari companii tehnologice. Giganți precum Tencent(proprietarul QQ și WeChat), JD.com(care controlează 360buy.com) se văd trecuți, peste noapte, în rândul dușmanilor poporului. La prima vedere acțiunile oficialilor chinezi par un nonsens. De ceva vreme ne uitam la războiul deschis dintre companiile tehnologice chinezești cu cele americane. Un război amplificat de intrarea „la rupere” a oficialilor americani. Faultarea internă a marilor giganți ai Chinei a fost chiar un moment de neînțeles. Adică fix atunci când „ai tăi” au nevoie de tine, tu le tai picioarele. Care pot fi motivele? Misterul este dezvăluit de documentele Partidului Comunist Chinezi, mai precis de o intervenție a președintelui Xi în care acesta spune deschis că: „Unele companii internet cresc într-o manieră inadecvată și, prin urmare, suportă riscuri. Este o problemă considerabilă faptul că actualul regim de reglementare nu a reușit să se adapteze la creșterea acestor grupuri. Autoritățile de reglementare trebuie să intensifice eforturile de a îmbunătăți reglementarea marilor companii de internet din China”. Și iată cum norii dispar și începe se dezvăluie întreaga problemă. Ca de fiecare dată, surprinde modul de acțiune al autorităților chineze: întotdeauna privesc problema pe termen lung. Într-adevăr acțiunile de acum au picat exact precum nuca-n perete. Într-un asemenea război, te-ai fi așteptat ca fiecare să țină cu „ai lui”. Chinezii însă, mult mai circumspecți, au ales să țină cu ei înșiși. Care-i problema identificată? Dacă privești fenomenul în întregul său, înțelegi imediat. Companiile tehnologice au o caracteristică: se dezvoltă rapid, înhățând cote imense de piață într-un timp record. Astfel, evoluează de la statutul de simple companii la cel de „organisme”. Ele se transformă în monștri independenți, urmărindu-și propriile interese. Care interese, de cele mai multe ori, sunt diferite de cele ale individului, ale comunității sau ale statului. Lucrurile se văd limpede în evoluția marilor companii americane de internet. E cât se poate de clar că ele, la ultimele alegeri, au jucat pe față împotriva intereselor americane, influențând opinia publică la modul barbar. Era cât se poate de puțin probabil ca autoritățile chineze - care au beneficiat direct de „jocul” giganților tehnologici americani - să nu înțeleagă despre ce e vorba. Să ne întoarcem acum la Alibaba. Ei nu s-au limitat la magazinul online cunoscut în toată lumea. Au dezvoltat servicii de plăți, servicii cloud și au atacat toate segmentele pieței electronice. Însă, în același timp, au investit masiv în mass media. Grupul controlează o întreagă rețea independentă de publicații care, practic, a ajuns să concureze pe față propaganda oficială. Cea mai prestigioasă publicație din portofoliul grupului este South China Morning Post(SCMP), o publicație le limbă engleză din Hong Kong veche de peste 100 de ani și căreia Jack Ma - șeful Alibaba - i-a menținut independența editorială. De multe ori am găsit în SCMP analize nu doar diferite, ci de-a dreptul contrare politicii oficiale a Chinei. De asemenea, grupul Alibaba are investiții în rețele sociale(Weibo), platforme video dedicate tinerilor(Bilibili), micro-site-uri de știri puternic targetate pe diverse nișe s.a.m.d. Exact cum v-am spus, dincolo de afacerile tehnologice propriu-zise, „organismul Alibaba” și-a dezvoltat și arme care să-i asigure apărarea sau care să-i faciliteze atacurile atunci când este cazul. Dezvoltarea sa este una similară marilor companii americane de internet care și-au creat o „armată proprie” de influență pentru a se putea apăra și pentru a ataca. Cred că e limpede acum pentru oricine că autoritățile chineze au înțeles mai repede unde e pericolul și, în ciuda riscurilor, au luat taurul de coarne. Jack Ma n-a mai fost văzut în public, iar compania sa este în ținta autorităților de reglementare. La fel se întâmplă și cu celelalte mari companii tehnologice care, iată, trebuie să facă față unui cutremur major. Însă, dacă stăm să judecăm logic, ceea ce se întâmplă în China este cumva normal, chiar dacă motivul este dat de interesele Partidului Comunist Chinez. Marile companii tehnologice tind să devină monștri care înghit cu nesaț cantități imense de piață până când devin monopoliști. Asta se vede limpede la giganții tehnologici americani. Același lucru risca să se întâmple și-n China, cu consecințe directe asupra ordinii de drept de acolo. Însă, dacă privim sincer, nu vedem niciun motiv pentru care niște monopoluri private ar trebui să preia monopolul statului în ceea ce privește politica. Aparent autoritățile chineze au luat niște măsuri dure faultându-și propriile creații. În realitate însă, au judecat situația pe termen lung și au înțeles că, permițându-le propriilor companii tehnologice un traseu de dezvoltare similar celui din SUA, riscă să zdruncine China din rădăcini. În condițiile în care un conflict cu SUA e din ce în ce mai probabil, creșterea la piept a unul prezumptiv dușman e un risc pe care nu și l-au asumat. Spre deosebire de americani - care în scurt timp își vor vedea țara făcută ferfeniță de companiile tehnologice - chinezii au înțeles miza jocului și au atacat în momentul în care au constatat că unii jucători riscă să devină mult prea puternici. E un proces dureros, dar el trebuie făcut întrucât altfel, țara care acceptă crearea unor asemenea monștri ajunge, în scurt timp, una eșuată.
Acum, mai mult decât în orice vreme, lumea este împărțită indubitabil în două: pe de-o parte masa imbecilizaților radicali, incapabili să trăiască altfel decât într-o arhitectură de tip stup și, de partea cealaltă, o minoritate a celor care gândesc, care-și doresc libertatea și care nu vor altceva decât să fie lăsați în pace. Probabil veți spune că întotdeauna lumea s-a împărțit în două - elita și sclavii - că judecata mea e simplistă și că trag semnalul de alarmă doar de dragul alarmării aiuristice a opiniei publice. Greșiți! Nuanțele sunt absolut diferite. Masa ineptă face parte acum din forța conducătoare. Într-adevăr, am putea spune că face parte din respectiva clasă cam la fel cum sclavii antici făceau parte din casele patricienilor. N-am fi cumva departe de adevăr. Doar că e o nuanță pe care n-a observat-o mai nimeni: sclavii de atunci aveau valoare utilitară, pe când cei de acum nu au absolut nicio valoare. Putem compara sclavul antic cu mașinile prezentului. Dacă ți se strică una înjuri, și-o simți la buzunar. Dacă ți se strică definitiv trebuie să faci rost de bani ca să-ți iei alta. Dacă însă s-a crăpat o piatră dintr-un șanț, o piatră aruncată acolo de un neica nimeni, nu doar că nu-ți provoacă nicio pagubă, dar, mai mult, nici măcar n-ai habar de „tragedia pietrei”. Cam asta e diferența dintre sclavii din trecut și cei din prezent. Într-o lume de aproape opt miliarde, în majoritate sclavi, care credeți că mai e valoarea utilitară a sclavului? Exact. E similară robilor disperați de foame care se vindeau singuri, pe gratis, în târguri. Care e tragedia pe care o simte un „stăpân” dacă-i crapă un sclav de Excel? Zero. De fapt chiar mai puțin de-atât. Își zice „bine că s-a dus, un salariu în minus” și redistribuie „munca” celorlalți sclavi de pe plantația sa digitală. Toți acești sclavi, crescuți și educați în spiritul acceptării oricărui abuz introdus prin ideologie, își refulează ura către cei care refuză „ideologia capului plecat”. Este, într-adevăr, o distorsionare teribilă și hilară: în loc să-și îndrepte ura către cei care-i oprimă, îi mușcă pe cei care vor să-i elibereze. Asta deoarece ei, ca victime ale tiraniei, trăiesc într-o simbioză cu tiranul: el, tiranul, e cel care-i hrănește și care e dă posibilitatea să-și îndoape idealurile insuflate tot de către el. Înțelegeți? Indivizii din această tagmă sunt precum drogații: dependenți de dealer și, mergând mai departe pe lanț, de baronul drogurilor. Arhitectura socială a sclavilor este cea de stup: muncești cot la cot cu ceilalți fără să pui întrebări în ceea ce privește ceea ce se întâmplă deasupra ta. A afișa vreo urmă de îndoială sau a avea vreo curiozitate este deja un păcat de moarte în urma căruia riști să fii exclus din stup. Iar excluderea echivalează cu moartea întrucât nu ești capabil să te auto-susții. De partea cealaltă, indivizii independenți văd lume într-un mod radical diferit. Și e logic să fie așa. Ei nu se află într-un mecanism, orice „cataclism” din interiorul stupilor îi afectează doar marginal întrucât nu sunt legați ombilical de respectivele construcții. Mai mult, putem spune că tocmai stupii sunt cei care au invadat teritoriile oamenilor independenți, obligându-i să le accepte reglementările. Asta face ca, în cazul unei ipotetice extincții a stupilor, oamenii independenți să-și găsească, în sfârșit, libertatea pe care și-o doreau. Diferența față de vremurile trecute e una fundamentală: înainte oamenii independenți se aflau la butoane, în timp ce sclavii - în conformitate cu constituția lor - se aflau acolo unde le este locul. Acum treburile sunt cu susul în jos, în sensul în care sclavii sunt la putere, iar oamenii independenți - adică, în ultimă instanță, cei care au viziunea - sunt în opoziție. Știu că veți contrazice afirmația mea, spunându-mi că la vârful piramidei se află adevărații oameni liberi. Vă înșelați. Întreaga structură a planetei a fost contaminată de colectivismul buruienos și peste tot sclavii și-au însușit puterea. Uitați-vă la nivel mic, la noi: puteți spune că Plăvanul sau Cîțu ar avea structură de oameni independenți? Pute de la o poștă servilismul și prostia lor. N-au cum să fie independenți. Ei sunt sclavi, supuși, într-adevăr, altor sclavi, dar sunt sclavi care iau decizii de viață și de moarte, afectându-i pe independenți. Și ce altă decizie poate lua un sclav în afara celei de a încerca să-l sclavagească și pe cel scăpat de jug? Ăsta-i rostul taxării, impozitării și al restului de abuzuri comise de statele contemporane asupra indivizilor liberi. Vedeți, tocmai aici e paradoxul: sclavul ajuns la putere nu luptă pentru libertatea sa, ci pentru intrarea celorlalți sub jug. În ciuda clișeelor istorice, o să vă dau ca exemplu răscoala lui Spartacus. Privită cu ochii de acum ea pare o mișcare idilică de eliberare a sclavilor. Nu, nu asta a fost și nu există nicio dovadă care să pretindă că răscoala lui Spartacus a fost una în care să se ceară eliminarea sclaviei. A fost efectiv vorba despre tentativa de evadare a unor sclavi care, reușind să-și facă o armată numeroasă, au încercat să se refugieze în Sicilia pentru a o elibera și a se stabili acolo. În niciun moment sclavii răsculați nu și-au pus în minte să elimine sclavia. Ba, dacă le-ar fi reușit mișcarea, Sicilia ar fi devenit un regat în care sclavi ar fi fost prizonierii din războiul cu romanii. De ce se întâmplă așa e simplu de înțeles: sclavul n-are viziune, el nu poate ieși din șablonul de gândire care i-a fost dat. De-aia e sclav! Pentru el, dacă nu e sclav, totul e un dezastru. Iată și motivul pentru care, în ciuda victoriilor lui Spartacus, nu s-a clintit absolut nimic din societatea romană în ceea ce privește „drepturile” sclavilor. Tragedia pe care-o trăim azi este aceea a sclavilor ajunși la butoane. Ei nu doar că nu au viziune, dar, mai mult, au un mod revanșard de acțiune împotriva celor care i-ar putea învăța s trăiască pe propriile picioare. Doar că dorința lor nu e aceea de a trăi liberi ci de a-i anihila pe cei liberi. Și, așa cum am mai spus, tragedia oamenilor liberi este aceea că acum se află de partea cealaltă a „frontului”: nu stăpânind hoardele de sclavi, ci fiind nevoiți să-i înfrunte. Și iată tragedia pe care o vedem. Suntem obligați să găsim între noi un Pompei sau un Lucullus care să pună lucrurile pe făgașul lor normal, anume acela în care sclavii sunt eliminați de la butoane. Altfel, dezastrul va consta în instaurarea iraționalului peste toată planeta și, în final, la extincția rasei. E simplu de intuit: sclavul, după ce reușește să-i elimine pe independenți va începe să măcelărească dintre ai lui, iar în final, rămas singur, n-are altă opțiune decât cea a uciderii de sine. Doar nu vă așteptați la inteligență și creativitate din partea sclavilor!

More from Dan Diaconu

Toată lumea a rămas surprinsă anul trecut când, pe față, autoritățile chineze au trecut la represalii asupra celei mai mari companii tehnologice chinezești, Alibaba. Nu doar că le-au făcut praf ceea ce se anunța a fi cel mai mare IPO din istorie, dar de atunci, în mod public, Alibaba este faultată. Și nu doar Alibaba. De aceeași atitudine a autorităților au parte și celelalte mari companii tehnologice. Giganți precum Tencent(proprietarul QQ și WeChat), JD.com(care controlează 360buy.com) se văd trecuți, peste noapte, în rândul dușmanilor poporului. La prima vedere acțiunile oficialilor chinezi par un nonsens. De ceva vreme ne uitam la războiul deschis dintre companiile tehnologice chinezești cu cele americane. Un război amplificat de intrarea „la rupere” a oficialilor americani. Faultarea internă a marilor giganți ai Chinei a fost chiar un moment de neînțeles. Adică fix atunci când „ai tăi” au nevoie de tine, tu le tai picioarele. Care pot fi motivele? Misterul este dezvăluit de documentele Partidului Comunist Chinezi, mai precis de o intervenție a președintelui Xi în care acesta spune deschis că: „Unele companii internet cresc într-o manieră inadecvată și, prin urmare, suportă riscuri. Este o problemă considerabilă faptul că actualul regim de reglementare nu a reușit să se adapteze la creșterea acestor grupuri. Autoritățile de reglementare trebuie să intensifice eforturile de a îmbunătăți reglementarea marilor companii de internet din China”. Și iată cum norii dispar și începe se dezvăluie întreaga problemă. Ca de fiecare dată, surprinde modul de acțiune al autorităților chineze: întotdeauna privesc problema pe termen lung. Într-adevăr acțiunile de acum au picat exact precum nuca-n perete. Într-un asemenea război, te-ai fi așteptat ca fiecare să țină cu „ai lui”. Chinezii însă, mult mai circumspecți, au ales să țină cu ei înșiși. Care-i problema identificată? Dacă privești fenomenul în întregul său, înțelegi imediat. Companiile tehnologice au o caracteristică: se dezvoltă rapid, înhățând cote imense de piață într-un timp record. Astfel, evoluează de la statutul de simple companii la cel de „organisme”. Ele se transformă în monștri independenți, urmărindu-și propriile interese. Care interese, de cele mai multe ori, sunt diferite de cele ale individului, ale comunității sau ale statului. Lucrurile se văd limpede în evoluția marilor companii americane de internet. E cât se poate de clar că ele, la ultimele alegeri, au jucat pe față împotriva intereselor americane, influențând opinia publică la modul barbar. Era cât se poate de puțin probabil ca autoritățile chineze - care au beneficiat direct de „jocul” giganților tehnologici americani - să nu înțeleagă despre ce e vorba. Să ne întoarcem acum la Alibaba. Ei nu s-au limitat la magazinul online cunoscut în toată lumea. Au dezvoltat servicii de plăți, servicii cloud și au atacat toate segmentele pieței electronice. Însă, în același timp, au investit masiv în mass media. Grupul controlează o întreagă rețea independentă de publicații care, practic, a ajuns să concureze pe față propaganda oficială. Cea mai prestigioasă publicație din portofoliul grupului este South China Morning Post(SCMP), o publicație le limbă engleză din Hong Kong veche de peste 100 de ani și căreia Jack Ma - șeful Alibaba - i-a menținut independența editorială. De multe ori am găsit în SCMP analize nu doar diferite, ci de-a dreptul contrare politicii oficiale a Chinei. De asemenea, grupul Alibaba are investiții în rețele sociale(Weibo), platforme video dedicate tinerilor(Bilibili), micro-site-uri de știri puternic targetate pe diverse nișe s.a.m.d. Exact cum v-am spus, dincolo de afacerile tehnologice propriu-zise, „organismul Alibaba” și-a dezvoltat și arme care să-i asigure apărarea sau care să-i faciliteze atacurile atunci când este cazul. Dezvoltarea sa este una similară marilor companii americane de internet care și-au creat o „armată proprie” de influență pentru a se putea apăra și pentru a ataca. Cred că e limpede acum pentru oricine că autoritățile chineze au înțeles mai repede unde e pericolul și, în ciuda riscurilor, au luat taurul de coarne. Jack Ma n-a mai fost văzut în public, iar compania sa este în ținta autorităților de reglementare. La fel se întâmplă și cu celelalte mari companii tehnologice care, iată, trebuie să facă față unui cutremur major. Însă, dacă stăm să judecăm logic, ceea ce se întâmplă în China este cumva normal, chiar dacă motivul este dat de interesele Partidului Comunist Chinez. Marile companii tehnologice tind să devină monștri care înghit cu nesaț cantități imense de piață până când devin monopoliști. Asta se vede limpede la giganții tehnologici americani. Același lucru risca să se întâmple și-n China, cu consecințe directe asupra ordinii de drept de acolo. Însă, dacă privim sincer, nu vedem niciun motiv pentru care niște monopoluri private ar trebui să preia monopolul statului în ceea ce privește politica. Aparent autoritățile chineze au luat niște măsuri dure faultându-și propriile creații. În realitate însă, au judecat situația pe termen lung și au înțeles că, permițându-le propriilor companii tehnologice un traseu de dezvoltare similar celui din SUA, riscă să zdruncine China din rădăcini. În condițiile în care un conflict cu SUA e din ce în ce mai probabil, creșterea la piept a unul prezumptiv dușman e un risc pe care nu și l-au asumat. Spre deosebire de americani - care în scurt timp își vor vedea țara făcută ferfeniță de companiile tehnologice - chinezii au înțeles miza jocului și au atacat în momentul în care au constatat că unii jucători riscă să devină mult prea puternici. E un proces dureros, dar el trebuie făcut întrucât altfel, țara care acceptă crearea unor asemenea monștri ajunge, în scurt timp, una eșuată.
Acum, mai mult decât în orice vreme, lumea este împărțită indubitabil în două: pe de-o parte masa imbecilizaților radicali, incapabili să trăiască altfel decât într-o arhitectură de tip stup și, de partea cealaltă, o minoritate a celor care gândesc, care-și doresc libertatea și care nu vor altceva decât să fie lăsați în pace. Probabil veți spune că întotdeauna lumea s-a împărțit în două - elita și sclavii - că judecata mea e simplistă și că trag semnalul de alarmă doar de dragul alarmării aiuristice a opiniei publice. Greșiți! Nuanțele sunt absolut diferite. Masa ineptă face parte acum din forța conducătoare. Într-adevăr, am putea spune că face parte din respectiva clasă cam la fel cum sclavii antici făceau parte din casele patricienilor. N-am fi cumva departe de adevăr. Doar că e o nuanță pe care n-a observat-o mai nimeni: sclavii de atunci aveau valoare utilitară, pe când cei de acum nu au absolut nicio valoare. Putem compara sclavul antic cu mașinile prezentului. Dacă ți se strică una înjuri, și-o simți la buzunar. Dacă ți se strică definitiv trebuie să faci rost de bani ca să-ți iei alta. Dacă însă s-a crăpat o piatră dintr-un șanț, o piatră aruncată acolo de un neica nimeni, nu doar că nu-ți provoacă nicio pagubă, dar, mai mult, nici măcar n-ai habar de „tragedia pietrei”. Cam asta e diferența dintre sclavii din trecut și cei din prezent. Într-o lume de aproape opt miliarde, în majoritate sclavi, care credeți că mai e valoarea utilitară a sclavului? Exact. E similară robilor disperați de foame care se vindeau singuri, pe gratis, în târguri. Care e tragedia pe care o simte un „stăpân” dacă-i crapă un sclav de Excel? Zero. De fapt chiar mai puțin de-atât. Își zice „bine că s-a dus, un salariu în minus” și redistribuie „munca” celorlalți sclavi de pe plantația sa digitală. Toți acești sclavi, crescuți și educați în spiritul acceptării oricărui abuz introdus prin ideologie, își refulează ura către cei care refuză „ideologia capului plecat”. Este, într-adevăr, o distorsionare teribilă și hilară: în loc să-și îndrepte ura către cei care-i oprimă, îi mușcă pe cei care vor să-i elibereze. Asta deoarece ei, ca victime ale tiraniei, trăiesc într-o simbioză cu tiranul: el, tiranul, e cel care-i hrănește și care e dă posibilitatea să-și îndoape idealurile insuflate tot de către el. Înțelegeți? Indivizii din această tagmă sunt precum drogații: dependenți de dealer și, mergând mai departe pe lanț, de baronul drogurilor. Arhitectura socială a sclavilor este cea de stup: muncești cot la cot cu ceilalți fără să pui întrebări în ceea ce privește ceea ce se întâmplă deasupra ta. A afișa vreo urmă de îndoială sau a avea vreo curiozitate este deja un păcat de moarte în urma căruia riști să fii exclus din stup. Iar excluderea echivalează cu moartea întrucât nu ești capabil să te auto-susții. De partea cealaltă, indivizii independenți văd lume într-un mod radical diferit. Și e logic să fie așa. Ei nu se află într-un mecanism, orice „cataclism” din interiorul stupilor îi afectează doar marginal întrucât nu sunt legați ombilical de respectivele construcții. Mai mult, putem spune că tocmai stupii sunt cei care au invadat teritoriile oamenilor independenți, obligându-i să le accepte reglementările. Asta face ca, în cazul unei ipotetice extincții a stupilor, oamenii independenți să-și găsească, în sfârșit, libertatea pe care și-o doreau. Diferența față de vremurile trecute e una fundamentală: înainte oamenii independenți se aflau la butoane, în timp ce sclavii - în conformitate cu constituția lor - se aflau acolo unde le este locul. Acum treburile sunt cu susul în jos, în sensul în care sclavii sunt la putere, iar oamenii independenți - adică, în ultimă instanță, cei care au viziunea - sunt în opoziție. Știu că veți contrazice afirmația mea, spunându-mi că la vârful piramidei se află adevărații oameni liberi. Vă înșelați. Întreaga structură a planetei a fost contaminată de colectivismul buruienos și peste tot sclavii și-au însușit puterea. Uitați-vă la nivel mic, la noi: puteți spune că Plăvanul sau Cîțu ar avea structură de oameni independenți? Pute de la o poștă servilismul și prostia lor. N-au cum să fie independenți. Ei sunt sclavi, supuși, într-adevăr, altor sclavi, dar sunt sclavi care iau decizii de viață și de moarte, afectându-i pe independenți. Și ce altă decizie poate lua un sclav în afara celei de a încerca să-l sclavagească și pe cel scăpat de jug? Ăsta-i rostul taxării, impozitării și al restului de abuzuri comise de statele contemporane asupra indivizilor liberi. Vedeți, tocmai aici e paradoxul: sclavul ajuns la putere nu luptă pentru libertatea sa, ci pentru intrarea celorlalți sub jug. În ciuda clișeelor istorice, o să vă dau ca exemplu răscoala lui Spartacus. Privită cu ochii de acum ea pare o mișcare idilică de eliberare a sclavilor. Nu, nu asta a fost și nu există nicio dovadă care să pretindă că răscoala lui Spartacus a fost una în care să se ceară eliminarea sclaviei. A fost efectiv vorba despre tentativa de evadare a unor sclavi care, reușind să-și facă o armată numeroasă, au încercat să se refugieze în Sicilia pentru a o elibera și a se stabili acolo. În niciun moment sclavii răsculați nu și-au pus în minte să elimine sclavia. Ba, dacă le-ar fi reușit mișcarea, Sicilia ar fi devenit un regat în care sclavi ar fi fost prizonierii din războiul cu romanii. De ce se întâmplă așa e simplu de înțeles: sclavul n-are viziune, el nu poate ieși din șablonul de gândire care i-a fost dat. De-aia e sclav! Pentru el, dacă nu e sclav, totul e un dezastru. Iată și motivul pentru care, în ciuda victoriilor lui Spartacus, nu s-a clintit absolut nimic din societatea romană în ceea ce privește „drepturile” sclavilor. Tragedia pe care-o trăim azi este aceea a sclavilor ajunși la butoane. Ei nu doar că nu au viziune, dar, mai mult, au un mod revanșard de acțiune împotriva celor care i-ar putea învăța s trăiască pe propriile picioare. Doar că dorința lor nu e aceea de a trăi liberi ci de a-i anihila pe cei liberi. Și, așa cum am mai spus, tragedia oamenilor liberi este aceea că acum se află de partea cealaltă a „frontului”: nu stăpânind hoardele de sclavi, ci fiind nevoiți să-i înfrunte. Și iată tragedia pe care o vedem. Suntem obligați să găsim între noi un Pompei sau un Lucullus care să pună lucrurile pe făgașul lor normal, anume acela în care sclavii sunt eliminați de la butoane. Altfel, dezastrul va consta în instaurarea iraționalului peste toată planeta și, în final, la extincția rasei. E simplu de intuit: sclavul, după ce reușește să-i elimine pe independenți va începe să măcelărească dintre ai lui, iar în final, rămas singur, n-are altă opțiune decât cea a uciderii de sine. Doar nu vă așteptați la inteligență și creativitate din partea sclavilor!