Rămân uimit când văd oameni entuziasmați de certurile pe funcții din coaliția aflată la putere. Chiar nu înțeleg de unde au unii un asemenea resort interior pentru a se bucura și, mai ales, pentru a spera că în urma unor lupte intestine, coaliția obsedantă care ne conduce va pica. E o speranță falsă, iar încrederea pe care unii o au e semn de naivitate maximă. N-a existat până acum în politica postervoluționară românească nicio coaliție mai slabă decât cea cățărată la putere în 1996. Pentru cei care-au uitat sau care erau prea mici pentru a realiza ce se întâmplă, vă voi rezuma în cele ce urmează câteva întâmplări esențiale ale acelei perioade. Ca și acum, coaliția de atunci a fost însăilată pentru a bloca PDSR-ul(actualul PSD) să preia frâiele guvernării. Balanța a fost înclinată prin câștigarea președinției de către Emil Constantinescu, omul Convenției Democrate. Astfel, nu mai puțin de cinci partide au format probabil cea mai colorată coaliție guvernamentală: PNȚ-CD, PSD(e vorba despre PSD-ul „istoric”, cel care ulterior a fuzionat cu PDSR pentru a forma actualul PSD), PNL, PD, UDMR. Haosul care-a urmat acestei cuceriri e greu de descris și doar cei care l-au trăit îl pot înțelege. Întreaga industrie a fost paralizată, economia României a cunoscut cea mai adâncă recesiune, Justiția a fost bulversată, învățământul a picat aproape de tot, sistemul de sănătate s-a prăbușit, iar haosul s-a instalat la toate nivelele. „Inițiativele” de atunci au fost toate, dar absolut toate, fraude. Fondul Național de Investiții al lui Vântu a dat faliment riscând să târască în afacerea respectivă și CEC-ul. Băncile așa-zis private apărute ca puricii(Bankcoop, Credit Bank, Banca Internațională a Religiilor, Banca Populară s.a.m.d.) au dat faliment îngroșând atât cheltuielile bugetare, dar și influențând apariția lorzilor lichidărilor. În acea perioadă a fost forțat falimentul Bancorex, probabil cel mai mare faliment autohton a cărui notă de plată încă o plătim de fiecare dată când ne alimentăm mașinile cu combustibil. Tot în acea perioadă am avut de-a face cu cea mai mare fraudă de după Revoluție, așa-numita „privatizare pe un leu”. Chiar dacă a trecut atâta amar de vreme, ecourile acelor scandaluri încă se mai aud. Ca să nu mai vorbesc că, din acea afacere de corupție 100% s-a născut obtenebrata aristocrație românească de la Monte Carlo, cea care ghidează o bună parte a economiei autohtone. Însă cea mai crâncenă lovitură aplicată omului simplu a fost hiperinflația din 1998-1999. Cursul oficial al dolarului s-a dublat peste noapte, dobânzile practicate de bănci au sărit la 80%-100%, ceea ce condus la sărăcirea exacerbată a românilor. Salariul mediu ajunsese sub 100$. Știu, e greu să înțelegi cu ochii de acum ticăloșia generalizată care s-a făcut atunci. Au fost, de asemenea, lovituri date pe proaspăta piață bursieră Rasdaq și multe, multe fapte de corupție atât de evidente încât sfidau e față nu doar legea, ci chiar bunul simț. Guvernarea 1996-2000 a fost cea mai coruptă, cea mai prostească și imbecilă guvernare de care a avut parte țara în istoria sa. Poate doar jăpcuielile lui Carol al II-lea s-ar putea compara cu pecinginea de atunci. Culmea e că, în ciuda tuturor jigodismelor de atunci, absolut nimeni n-a pățit-o. Valeriu Stoica - artizanul subordonării ideologice a Justiției - e mare baron atât în București, cât și-n Drăgășaniul lui Mugurel. Pentru dezastrul bancar de atunci, nu doar că n-a fost găsit niciun responsabil de la BNR, dar conducerea Băncii Centrale a devenit nemuritoare, supraviețuitoare oricărui regim. Cei care-au îngenuncheat economia națională, cei care-au inițiat vânzarea celor mai profitabile bunuri ale statului - Petrom, Sidex, etc. - nu doar că n-au fost arestați și purtați în cuști în piața publică - pe modelul patentat în Evul Mediu - dar au ajuns pe funcții înalte: băsescu a ajuns primar al Bucureștiului și președinte după doar patru ani de la terminarea mandatului de furt jegos de la Ministerul Transporturilor. Nu și-a amintit nimeni câți bani a păpat autostrada București-Pitești care, după doar câteva luni de la darea în folosință, s-a decopertat. Oamenii l-au votat prostește în continuare. Vă vine să credeți că băsescu, din 1996 până în 2014 s-a aflat permanent la putere(de fapt, dacă luăm și mandatul anterior de la Ministerul Transporturilor putem ajunge la concluzia că din 1990 nu s-a dat jos din barca puterii)? 18 ani de furt: ba de la Transporturi, ba de la Primăria București, ba de la întreaga țară. Și n-a pățit nimic. Revenind la guvernarea 1996-2000, ceea ce ar trebui să înțelegeți este că, în ciuda disensiunilor majore existente, în ciuda scandalurilor la lumina zilei, absolut nimic nu s-a întâmplat. băsescu a reușit să-l dea jos pe Ciorbea, omul celui mai puternic partid politic din arcul guvernamental de atunci. N-a picat coaliția. Au fost incidentele cu minerii în care milițienii, sătui de prostia lui Dejeu, ajunseseră să aplaude victoriile minerilor. În toată acea perioadă obsedantă coaliția de la putere a părut în fiecare zi că urmează să cadă, dar n-a căzut ducându-și mandatul - în fapt un lung șir de eșecuri și fapte de corupție - la bun sfârșit. Sunt mulți cei care se întreabă cum de-a fost posibilă continuitatea acelui mandat? Simplu, odată ajunși într-un organism, paraziții sunt uniți de scopul comun, anume prădarea gazdei. În ciuda certurilor dintre ei, acțiunea de bază - parazitarea - nu este abandonată nicio clipă. De aceea asemenea coaliții de strânsură rezistă: nu contează din câte tipuri sau rase de paraziți sunt compuse, atâta timp cât scopul comun e devorarea gazdei, coeziunea dintre ei în ceea ce privește scopul comun nu va slăbi niciodată. Privind către ceea ce se petrece sub ochii noștri, am o stranie senzație de „déjà vu”. De mai bine de un an țara este condusă la modul arbitrar de către liberali, în fapt de către mai vechii pedeliști. După alegerile pierdute, paraziții din PNL, USR și UDMR s-au coalizat pentru a bloca accesul la putere proștilor colaboraționiști din PSD. Ceea ce avem acum este o pecingine mult mai gravă decât cea din 1996-2000. Neobolșevicii din USR sunt conducătorii de facto ai actualei coaliții. Asta deoarece prin intermediul infiltraților din PNL(Rareș Bogdan, Raluca Turcan, Florin Cîțu s.a.m.d.) ei a reușit de fapt să pună mâna pe putere. Veți realiza cât de puternici sunt useriștii când veți observa cum au reușit efectiv să paraziteze și să înlocuiască ticăloasa facțiune pedelistă. Ceea ce vreau să vă fac să înțelegeți este faptul că, spre deosebire de perioada 1996-2000, actuala coaliție de la putere e mult mai unitară. Nu trebuie să faceți mari diferențe între PNL și USR. Ei sunt unii și-aceiași. Mai vechii peneliști, care acționau precum baronii PSD, au fost eliminați, în locul lor punând mâna pe frâie paraziții mai tineri, fără scrupule, fără rădăcini și fără resentimente. E o specie nouă cea care-a luat acum puterea în România. E un cancer care nu poate fi rezolvat decât chirurgical, prin eliminarea oricărei urme de tumoare din organism. Asta se poate face însă doar atâta timp cât tumoarea este grupată. Altfel se ajunge la metastază și, în final, la moartea organismului. Nu vreau să fiu pesimist, însă văzând cum toată corupția din 1996-2000 a supraviețuit fără probleme, cum toată corupția din 2004-2012 a supraviețuit, de asemenea, fără probleme, ajung la concluzia că organismul nostru național e unul slab, fără anticorpi. Iar un organism slab e unul sortit morții. Fix acesta este mandatul pe care-l au paraziții de la putere în frunte cu Plăvanul: dărâmarea României. Și, sincer să fiu, st din ce în ce mai convins că le va reuși de minune. Așadar, nu vă mai bucurați prostește când vedeți câte-un scandal la vârf. În realitate e fix praf în ochi. Sunt știri menite să vă imobilizeze în fața televizorului, să vă anestezieze. Nu-și vor scoate ochii unii altora! Și chiar dacă și-i vor scoate, o vor face doar după ce se vor asigura că prada - adică țara - e în continuare prăduită de ei. Așadar, dacă vreți cu adevărat să eliminați paraziții, trebuie să acceptați bisturiul, indiferent cât de dureroasă ar părea operația. Iar bisturiul nu-l mai puteți manipula decât voi. Altcineva nu va veni s-o facă în locul vostru. Nu vă puneți speranța în partide, organizații sau minuni. Dacă vreți o minune, voi singuri sunteți capabili s-o faceți. Altcineva n-o va face în locul vostru!
thumb_up19thumb_downchat_bubble

More from Dan Diaconu

Se întâmplă să te trezești în fiecare dimineață copleșit, cu un sentiment greu și inexplicabil? În ciuda faptului că dormi mult te trezești mai obosit decât atunci când ai adormit? Sau, din contră, nu poți dormi când trebuie să dormi și nu poți sta treaz când ar trebui să stai treaz? Dimineața îți sosește cu o stare de lehamite, la fel cum seara, când te întorci acasă, îți dă doar sentimentul de inutilitate? Vezi și simți gri, totul pare un stereotip? Te așezi în fotoliu pentru lupta cotidiană cu televizorul? Simți că „trebuie să fii erou” și ieși mânat la o manifestație doar pentru că așa face gloata? N-ai habar de ceea ce se petrece în proximitatea ta? Urli că lupți pentru viitor în condițiile în care știi că n-ai avut trecut, n-ai prezent și, oricum, la cum ești, nici viitor n-ai cum să ai? Spui „că-ți pasă” ca pe un stereotip, fără a înțelege ce și cum îți pasă? Viața îți e previzibilă ca o călătorie a unui tren între punctele A și B? Te duci la muncă fără a înțelege de ce și te întorci de-acolo la fel de plictisit? Ți-e scârbă de muncă, dar când afli că ești în pericol să fii dat afară te-apucă tremuriciul? Ți se întâmplă ca zile întregi să nu mai ai alt sentiment decât cel al propriei inutilități? Ești „absolut convins că nu poți scăpa de o soartă amară pe care ai dorit-o altcumva, că ești supus unei fatalități implacabile și că timpul nu va face altceva decât să actualizeze procesul amar al distrugerii”? Oricare și fiecare în parte dintre acestea sunt semne. Semne că pustiul e în tine! Îți place să ai o viață „vibrantă”, să fii în centrul atenției, să te admire toți, să ai bani și mașini scumpe, să-ți sclipească tot exteriorul? „Ai mașina ce mai mare și femeia cea mai tare”? Simți că vrei să intri oriunde, că trebuie să fii centrul centrului, miezul miezului? Fiecare clipă a ta e dedicată strecurării, combinației, înaintării pe lângă, fentării, păcălirii, toate acestea indiferent de consecințe? Orice om e doar un scop, orice scop e doar un pas, orice pas e doar chestie care trebuie să se întâmple cu toate că nu știi de ce? Îți cauți plăcerea în orice, te consumi pentru a o găsi și, de fiecare dată după ce te afunzi în ea un sentiment ciudat îți spune că „nu-i îndeajuns” și-atunci o iei de la capăt, într-un du-te vino disperat care te cufundă în aceleași plăceri goale, pe care ți le dorești de fiecare dată mai mari și care, culmea, cu toate că par mai neverosimil de plăcute, în final îți stârnesc dezamăgiri mai mari? Uneori ajungi să mergi după ele știind toate dezamăgirile; din ce în ce mai des o faci doar pentru „că știi” că alții care te privesc și-ar dori ceea ce ție ți se pare facil, iar pentru ei e imposibil? Oricare și fiecare în parte dintre acestea sunt semne. Semne că pustiul e în tine! Ce e pustiul? Nu pot să-ți spun nu pentru că nu știu, ci pentru că e greu. Pustiul e ceea ce simți când îți privești trecutul și ești dezamăgit, e ceea ce se întâmplă când te privești în oglindă și-ntr-o clipă de sinceritate îți dai seama că nu-ți place. Pustiul e atât sentimentul de inutilitate, dar și sentimentul de prea multă utilitate. E un teritoriu larg în care e atât de facil să te prăvălești; el e și-n dreapta și-n stânga drumului tău. Poți cădea în el cu ușurință pentru că drumul tău e o sfoară suspendată pe care trebui să-ți ții echilibrul. Orice pas greșit, orice ezitare, orice eroare, chiar și una foarte mică, te aruncă fără milă în pustiu. Iar pustiul e cel fără de indicații, un teritoriu vag în care nu există stânga, dreapta, înainte sau înapoi. Pustiul n-are puncte cardinale, n-are bine și n-are rău. Are aceeași constituție indiferentă, același peisaj anost. În pustiu nu mergi niciodată în „direcția bună” pentru că nu există nici „direcție” și nici „bine”. În pustiu n-ai cum să mergi pe „calea greșită” pentru că, se asemenea, nu există nici „cale” și nici greșeală. Pustiul e plat, fără forme de relief și fără nimic în el. Pustiul e nimicul în care nu poți săvârși decât nimicul și-n care nu poți deveni decât sclavul închipuirilor tale. Totul în pustiu e „Fata Morgana”. În pustiu nu poți decât rătăci și de-aceea singurul sentiment care te încearcă acolo e cel al inutilității. Cel mai mare pustiu e cel din tine, cel care pornește de la un fir de nisip șicare se dezvoltă peste noapte la dimensiunile obsedante ale unui deșert. Când pustiul ți se instalează în suflet o face tiptil, ascuns precum un hoț. Intră prin orice crăpătură de neglijență și, de fiecare dată, își găsește terenul fertil pe care să-l secătuiască transformând totul, ca prin farmec, într-un deșert obsedant, uniformizator, fără sens, dar plin de iluzii și șabloane care apar și dispar în vraja Morganei. De cele mai multe ori și cel mai uzual e să nu percepi pustiul, deșertul în care te cufunzi. Asta pentru că prezența sa atât de obsedantă te face să nu-l observi, să uiți, în mod paradoxal, de existența sa. Fiind atât de uniform, atât de identic prezent, indiferent de punctul înspre care privești, el dispare lăsând locul iluziilor pe care le percepi. Și-așa devii inconștient de prezența sa, pierzându-te în lumea iluzorie a scornirilor sale și care, până la urmă, se dovedesc a fi propriile tale scorniri, facilitate doar de prezența sa. În timp ce inconștientul orbecăie cu speranță după una sau multele false sclipiri, cel conștient nu are parte de o soartă mai bună. El vede deșertul, e obsedat de uniformitatea sa și, mai mult, e disperat de pierderea acelei căi care era singurul sens coerent. Acea „sfoară suspendate pe care trebuie să-ți ții echilibrul” e singura cale dreaptă, curățată de tot ceea ce înseamnă deșert, e singura coerență într-un ocean de incoerență, singura „șosea” care pleacă de undeva și merge către o destinație. În rest toate sunt iluzii. Tocmai de aceea omul care orbecăie prin deșert, conștient și obsedat de existența acestuia și, mai ales, de pierderea drumului, împărtășește cumva același destin tragic cu cel care orbecăie. E fals să crezi că omul a fost alungat din Rai undeva la începuturile istoriei. Mâncatul „mărului otrăvit” și „izgonirea din Rai” sunt elemente ale destinului fiecăruia. Drumul era „Raiul” nostru pământean, în timp ce deșertul, pustiul pe care vi l-am descris, este pământul pe care suntem alungați pentru păcatul nostru de a pune la îndoială „acea sfoară subțire” care ne asigura că venim dinspre ceva și mergem către o destinație sigură, corectă. Disperarea celui care-și dă seama de existența deșertului este, în sine, un fapt tragic. El e conștient că e pierdut, că fiecare pas, indiferent în ce direcție e făcut, e un pas greșit. Pentru că însuși deșertul e o eroare, un tărâm al pașilor greșiți. Și întrucât e așa, devine logic că este imposibilă existența unei căi de ieșire. Sau, ca să fiu mai corect, e imposibilă ieșirea din pustiu pe cont propriu. Ești prea mic pentru un pas atât de mare. Aparent, cel conștient e mai aproape de ieșire deoarece, cel puțin el înțelege unde se află, în timp ce acela care orbecăie pare a nu avea nicio șansă. De-aici apare suficiența celui conștient, suficiență care nu-i nimic altceva decât o altă iluzie a pustiului, una care-l ține legat de pustiu precum o ancoră mult prea mare și grea ține locului o biată bărcuță care-ar vrea să găsească un liman. Adevărul e că ieșirea din capcană nu ține de tine, cel captiv, ci de-o minune care i se-ntâmplă - în egală măsură - atât celui care orbecăie, cât și celui care e conștient de prezența pustiului în care-a fost prins ca într-o capcană. Ieșirea ți se oferă, e cu adevărat o minune modul în care se petrece deoarece nu doar poarta de ieșire ți se arată clar, dar și mintea ți se limpezește astfel încât să poți face conștient alegerea. În timp ce unul alege întoarcerea pe drumul cel drept, altul are de îndată regretul „pierderii” deșertului și se autoiluzionează că poarta de ieșire care i se arată e o altă iluzie a deșertului, refuzând conștient ieșirea din acel iad. Mi s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Era o viață „vibrantă” pe care-o trăiam în iluziile care-ți cresc de la o zi la alta. Simțeam că sunt „nelimitat” cufundându-mă în lumea iluzorie în care orbecăiam. Știam că sunt „centrul”, că toți ceilalți mă observă și și-ar dori să fie ca mine. Cine nu și-ar dori ca, la o vârstă atât de fragedă, „să reușescă în absolut toate direcțiile”? Să ai dintr-o combinație mai mult decât a avut un om normal în toată viața sa? Și, mai mult, să ai totul fără niciun efort, de parcă întreg universul ar complota pentru a-ți face pe plac? O lume minunată în care „provocările” erau atât de mari cât le dădeam eu voie să fie pentru a mă ridica de fiecare dată deasupra lor. Iată învingătorul perpetuu, iată-l pe „cel care știe”. N-o să dau mai multe detalii pentru că n-are niciun sens să pierd timpul. O să vă spun doar întâmplarea. S-a făcut în așa fel încât, după o noapte lungă din care aproape nu mă trezisem, să mă urc la volan alături de două „ispite”. N-aveam niciun țel. Ne-am urcat în mașină pur și simplu, pentru a merge spre nicăieri. Și-am mers absolut aiurea, înghițind sute de kilometri fără a ști de ce-o fac. Eram amețit de băutură și sevrat de viața pe care-o duceam. Brusc mi s-a făcut sete, o sete nebună. Era logic, după cât băusem părea că nici un fluviu nu mi-ar putea satisface setea. Și, pe măsură ce mergeam, în ciuda faptului că mă uitam cu disperarea după un magazin, benzinărie sau o fântână, acestea refuzau să apară. La un moment dat, una dintre fete mi-a spus că, undeva în dreapta, e o fântână. Nu mai știu exact dacă spusese pentru că știa sau văzuse ceva pe un indicator. Eram confuz. Așa că am luat-o mecanic pe drumul din dreapta. Un drum de țară pietruit și cu hârtoape, punând la încercare suspensiile mașinii. N-a durat mult, după vreo 500 de metri am văzut izvorul: frumos întreținut, cu apa căzând cristalină. Aproape că am avut impresia că voi sorbi tot izvorul, atât îmi era de sete. N-am apucat să iau decât o gură. Apa ajunsă în stomac mi-a provocat o ciudată amețeală. M-am așezat lângă izvor pentru a mă liniști. Fetele au plecat să viziteze „locul”. Rămas singur îmi muiam vârful degetelor în apă și-apoi îmi atingeam fruntea, ochii, obrajii. Treptat mi-am revenit. Am băut apă cu guri mici și am simțit cum amețeala dispare ca prin minune. M-am așezat din nou pe băncuță pentru a le aștepta pe fete. Între timp a venit cineva cu o găleată pe care-a pus-o să se umple. Se uita ciudat la mine, cu niște ochi mari și liniștiți. Mă simțeam jenat. Știam că se uită la mine, dar nu înțelegea de ce. L-am ignorat până când m-am întors spre el. Într-adevăr, se uita la mine, dar cu o liniște și seninătate rezervată doar câtorva semeni de-ai noștri care par a trăi în altă lume. Era de-o seamă cu mine, poate cu vreo 5-7 ani mai în vârstă. „Ce-ai, de ce te uiți așa la mine?”- l-am întrebat nedumerit. El m-a privit în continuare la fel de liniștit și, după un scurt moment de tăcere, mi-a răspuns printr-o întrebare: „Nu-i oare păcat să-și bată dracii joc de tine într-un asemenea hal?”. Am avut sentimentul pe care-l are cel ghilotinat în fracțiunea de secundă de dinaintea iremediabilului. Omul acela stârnise un ecou asurzitor în mine. Între timp găleata s-a umplut, m-a salutat urându-mi numai de bine și s-a îndepărtat spre locul din care se întorceau, tăcute și marcate, fetele pe care „le închiriasem”. Ne-am întors de-acolo în tăcere. Niciunul dintre noi n-avea chef de vorbă. Am lăsat-o pe fiecare dintre ele acasă: una în Militari, cealaltă în Piața Rosetti. De-atunci n-am mai văzut-o pe niciuna, la fel cum nu mi-am mai văzut viața de dinainte. Aceea a fost ieșirea mea din pustiu. Iar pustiul meu aveam să-l reîntâlnesc, mult mai târziu, perfect descris de un înțelept: „Când frânele simțurilor conducătoare slăbesc, îndată se stârnește răscoala patimilor și se mișcă lucrarea simțurilor supuse acestora. Pornirea dobitocească a acestor simțuri dezlegate din lanțurile înfrânării e prinsă de pricinile patimilor și paște în ele ca în niște pășuni aducătoare de moarte. Aceasta cu atât mai mult cu cât dezlegarea se prelungește mai multă vreme. Căci pornirea aceasta nu rabdă să fie oprită de la împărtășirea de cele pe care le dorește prin fire, o dată ce a fost slobozită din frâne”. De ce v-am spus toate acestea? Pentru că a devenit obsedantă întrebarea pe care-o primesc la fiecare articol pe care-l scriu: „ce-i de făcut?”. Mulți mă acuză că descriu totul perfect logic, în cele mai amănunțite detalii, dar că refuz să dau soluții. Îmi pare rău, soluția n-o am eu, ea e veche de când lumea. Eu unul nu fac altceva decât să vă descriu „mașinăria infernală” pentru a înțelege logic ce e de înțeles și pentru a vă forța cumva să nu mai alergați după iluzii. Fata Morgana nu există, de-aceea nu trebuie s-o mai urmați! Ținta pe care trebuie s-o aveți în vedere e una singură: ieșirea din pustiu. Abia după ce veți reuși asta - desigur, nu prin forțe proprii - vă va redeveni clar drumul și direcția. Atunci totul se va limpezi și veți înțelege singuri, fără să vă mai explice nimeni, de unde venim și încotro mergem. Și, până la urmă, asta e singura chestiune care cotează cu adevărat. Gândiți-vă bine la ceea ce v-am spus și poate veți constata singuri că e păcat să lăsați dracii să-și bată joc de voi, mai ales acum, când hoardele de draci umblă libere, la vedere, cu o vivacitate care nu semnalizează nimic bun!
A fost nevoie de un ger anemic pentru ca toate iluziile „statului verde” să se prăbușească fără drept de apel. Culmea e că întreaga nebunie se petrece în Texas, adică acolo unde începuseră s-o ia binișor la goană cu toate tembelismle „regenerabilelor”. Nu vreau să fiu greșit înțeles: efectele nebuniei verzi se văd peste tot în SUA. Prețul energiei electrice a explodat la valori aberante pentru orice om cu capul pe umeri. În cele ce urmează o să încercăm să înțelegem Texas-ul pentru a înțelege ceea ce urmează. Pe scurt a venit frigul. Un frig crâncen, însă unul care nu e atât de nemaiîntâlnit precum ați putea crede. Mai există și au existat asemenea „căderi” de temperatură în Texas. Totuși, cât credeți că a fost actuala cădere? Într-adevăr s-a ajuns chiar la -18 grade, dar „frigul arctic” despre care se vorbește înregistrează, pe medie, temperaturi între -5°C și 2°C. Nu-i ceva care să te dea pe spate. Și-atunci? Primele care-au căzut au fost sistemele de distribuție a gazelor naturale. Temperatura joasă a contractat gazele pe conducte, iar furnizorii au fost incapabili să pompeze mai mult gaz, afectând atât centralele electrice pe gaz, cât și populația. Atunci oamenii au început să dea drumul încălzitoarelor electrice care au făcut ca rețeaua de electricitate să crape. Cum poate totuși să crape o rețea de electricitate? Ca efect al recordului negativ de temperatură, eolienele au înghețat și n-au mai funcționat, la fel ca și centralele pe gaz. În total 46000 MW au trecut în „offline”(28 000MW de la gazul natural și 18 000 MW de la eoliene și solare). Iată cum așa-zisa „alternativă verde” nu face doi bani fix atunci când ai nevoie de ea. Într-un mod cât se poate de hazliu, pentru a debloca situația, s-a luat decizia degivrării moriștilor cu ajutorul elicopterelor. Nu s-a reușit mare lucru. Dar cel puțin ne-am distrat văzând cum elicopterele funcționând cu „combustibil murdar” încercau să elibereze „alternativele energetice curate”. Bine că elicopterele nu erau electrice că am fi râs tăvălindu-ne pe jos! În mod cât se poate de evident, Texasul arată acum ca o zonă din lumea a treia. Oamenii au trecut pe butelii pentru care stau la cozi infernale și în case folosesc încălzitoare rudimentare, similare celor care se utilizau la noi pe vremea lui Ceaușescu. Culmea e că nu se mai găsesc nici măcar lemne de foc! Aproape că nu există acum loc pe Pământ mai blestemat decât Texas-ul. Haosul energetic de-acolo este o constantă a sistemului energetic american. Exact așa cum în Texas(și-n statele centrale ale SUA) avem acum probleme cu energia electrică, la fel se întâmplă vara în California. Utilizarea aerului condiționat epuizează capacitățile energetice ale statului. Acolo avem o altă himeră: energia solară. Teoretic, soarele care scaldă California ar trebui să facă să duduie centralele solare. Nu se întâmplă astfel. Motivul e unul simplu: la temperaturi mari panourile solare își pierd randamentul și e nevoie de răcirea lor. Iar aceasta se face pompând apă rece printr-o rețea capilară de pe spatele panourilor. Cum apă nu prea există în California, apa venită pe retur trebuie răcită. Și răcirea se face ... electric. Știți cum e asta? Exact ca generatorul diesel dus de Musk la Nurburgring pentru a putea încărca mașinile Tesla sosite în teste. Ceea ce vedem acum este avanpremiera unui picaj de proporții. Nu e vorba despre picajul regenerabilelor care își arată fragilitatea ci, din punctul meu de vedere, al întregii „civilizații electrice”. Am mai spus-o de atâtea ori: petrolul nu e nelimitat. Mai devreme sau mai târziu se va termina. Toată nebunia verde este pusă la cale, între alții, de marii mahări ai petrolului care, simțind că treburile sunt cam pe ducă, ar vrea să vândă ultimele cantități cu adaosurile cele mai mari. Decât să vinzi benzină și motorină, unde adaosurile lor sunt minime, iar câștigul e al statelor(prin taxe supradimensionate), mai bine vinzi polimeri și alți compuși petrochimici, unde adaosul este infinit mai mare și nimeni nu te taxează suplimentar. V-a spus cineva că „ecologizarea” transportului prin intermediul mașinilor electrice se va face și prin renunțarea la plastic? Evident că nu! Doar acolo va fi profitul șmecherilor. Problema pe care o vom vedea în scurt timp va fi una a picajului sistemelor energetice centralizate. Personal cred că, pe măsură ce resursele scad - și ele scad, credeți-mă! - problemele se vor agrava până la colaps. V-ați putea imagina megalopolisurile actuale fără curent electric? E suficient un click și întreaga himeră a prezentului se destramă. Dacă ați putea să priviți SUA de acum în comparație cu cea de acum un secol, v-ați îngrozi. Actuala SUA este un deșert. Toate resursele pământului acela fertil au fost sacrificate pe altarul așa-zisului progres. Începând cu căutătorii de aur și terminând cu vânătorii de șisturi, întreaga istorie a SUA este una a parazitismului și a exploatării haotice, până la epuizare, a oricărei resurse. Și în urma exploatărilor nu rămâne nimic altceva decât pustiu, un pustiu anost pe care natura îl recuperează în final, dar în ritmul ei lent și implacabil. Marele picaj al civilizației actuale va veni atunci când un politician imbecil, dar disperat, va ieși în fața muțimii și va spune adevărul, anume că „nu mai e nimic de consumat”. Nu mai e petrol, nu mai e gaz, nu mai sunt de niciunele. Și atunci când prostimea va rosti cu speranță cuvântul „regenerabile”, cu ultima sa resursă de limbaj politicianist, le va spune frumos că acela a fost un experiment ratat. Iată momentul zero, momentul în care va trebui să ne reevaluăm și să înțelegem că centralizarea e o himeră, că viața, de când lumea, se desfășoară în comunități mici, flexibile. Iată adevărul! Puteți să-l priviți în față?
„Oameni ambițioși și avizi de putere precum Navalnîi sunt cultivați și folosiți de către puterile străine pentru a submina și subjuga Rusia.” Iată cum sintetizează Putin mult prea mediatizatul caz Navalnîi. Fără a fi avocatul cuiva, încerc doar să citesc printre rânduri. De altfel, aș prefera să facem abstracție că avem de-a face cu Rusia lui Putin. O să înțelegeți imediat de ce. Înainte însă de a trece mai departe o să vă mai spun că, la aceeași conferință de presă, Putin a mai spus că „puterile străine încearcă să profite de scăderea nivelului de trai cauzată de epidemia de COVID-19 pentru a impulsiona protestele”. Ok, acum o să încercăm să să disecăm la rece cele spuse. „Proiectul Navalnîi” nu este nicidecum ceva nou. O să constatați în cele ce urmează că e vechi „de când Occidentul”. Același mod de operare se repetă peste tot în lume de-atâta amar de vreme. Și, culmea e că, în ciuda vechimii sale, strategia nu și-a pierdut din eficiență. Făcând abstracție de Putin și Rusia, vă voi arăta pas cu pas care-i strategia. În primul rând trebuie menționat că dușmanul cel mai mare al societății devălmășite de tip occidental este societatea ordonată. Aceasta, de fiecare dată, are o perfectă piramidă a puterii care-și are poporul la bază și elitele la vârf. Veți spune că este normal, doar așa arată piramida puterii peste tot în lume. Greșit, dragii mei! Privită din exterior, societatea occidentală dă impresia uneia egalitariste, fluide, a uneia „de tip nou” în care nu mai există o piramidă a puterii. Liderii societăților occidentale sunt vremelnici, dărâmați și repuși la fiecare ciclu electoral. Odată aleși, culmea, ei devin chiar mai slabi decât înainte de a accede la putere. Se transformă în ținta ziarelor, a glumelor - mai mult sau mai puțin reușite - și fiecare zi care trece le știrbește din onoare. La finalul mandatului sunt consumați precum o conservă goală. Nimeni nu mai dă doi bani pe ei. În opoziție, „societatea ordonată” este una condusă de un lider puternic, în care deciziile luate sunt puse imediat în executare de către paratul liderului. Din exterior, societatea ordonată pare una tiranică, în opoziție cu societatea dezordonată de tip occidental. Occidentalii par liberi, veseli și capabili de orice, în timp ce ceilalți par triști, preocupați, oprimați. În Occident străzile strălucesc, sunt iluminate vesel, în timp ce „dincolo de cortină” ai de-a face cu un orizont apăsător, cu orașe întunecate și anoste. Ecuația pare simplă: Occidentul este „libertate și progres”, în timp ce restul echivalează cu tristețe, tiranie, înapoiere, frustrare s.a.m.d. Dacă însă ai privi cu un ochi magic oamenii în intimitatea caselor lor, ai constata ceva șocant: casele occidentalilor sunt surprinzător de sărăcăcioase pe interior, mobila e de o calitate îndoielnică, de cele mai multe ori făcută din materiale ieftine, precum plastic sau metal. Iar oamenii, după ce trec de bariera propriilor uși, par a se transforma radical: zâmbetul le piere de pe chip, transformându-se într-o grimasă ciudată. Cel care, până să intre în casă fusese vesel, optimist, plin de viață, se transformă în propriul cămin într-un individ ursuz, anost, plin de frustrări și încruntat. De partea celaltă, vei fi surprins să constați case pline ochi de mobilă de o calitate superioară, care sunt însuflețite la întoarcerea proprietarilor acasă. De cele mai multe ori acele case sunt pline-ochi de copii veseli, de părinți care se bucură că s-au regăsit și care, seară de seară, se strâng în jurul mesei cu speranță și iubire. Încrâncenarea pe care-au avut-o peste zi o lasă undeva afară. În casă e cald și o atmosferă absolut magică. Pare ciudat, nu-i așa? De ce occidentalul e vesel toată ziua și trist și frustrat acasă? De altfel, comportamentul schizoid al occidentalului se vede în viața sa: nu are o familie, trăiește izolat și-și sfârșește viața uitat de toți într-un azil de bătrâni. De partea cealaltă, avem familii unite, în care generațiile se întâlnesc aproape în fiecare zi, iar bătrânii sunt îngrijiți acasă. De unde vine diferența? Chestiunea e simplă și ați experimentat-o pe propria piele: în Occident, a fi vesel face parte din „fișa postului”. Cel care nu-i vesel și optimist e incapabil să vândă, iar dacă nu poți vinde mori de foame. De aceea întreaga viață exterioară e veselă. E vorba însă de o veselie prefăcută. Vânzătoarea îți zâmbește pentru că altfel își pierde jobul. Și trebuie să pară că-ți zâmbește sincer. Ea însă face ceea ce face o prostituată: te „iubește” pe bani. De altfel, întreaga societate e una a prostituției. Fluidul societății occidentale a redus totul la cel mai mic numitor comun. Ce anume poate fi mai jos decât prostituata, cea hulită de-a lungul întregii istorii. În Occident ea a devenit acum norma. De partea cealaltă, în societatea ordonată, fiecare om își are rolul său specific, menirea sa. Muncitorul e muncitor, profesorul e profesor, șeful e șef, iar dictatorul e dictator. Sunt roluri stricte, exercitate cu simț de răspundere. Dacă-i spui muncitorului cum să facă, te repede. Pare a te întreba: „cine ești tu să-mi spui mie cum să-mi fac meseria?”. Profesorul e profesor: în școala sa e suveran. Părintele n-are curaj să spună ceva despre profesorul copiilor săi, la fel de bine cum copilul n-are capacitatea de a contesta nota. Pur și simplu nu se poate așa ceva: profesorul e zeu pe tarlaua sa. La fel în fiecare domeniu al muncii. Peste tot există câte un „stăpân” care-și face datoria sa cu simțul răspunderii. Iar pentru a se lua în serios n-are cum să glumească cu ceilalți. Dacă s-ar întinde la glume, ar însemna că nu mai e serios, deci și-ar încălca propria menire. De-aceea avem de-a face cu o societate încruntată la suprafață. Însă, acea încruntare se transformă într-un continuu zâmbet absolut natural odată ce activitatea, munca sa, a luat sfârșit. De-aceea petrecerile „din spatele ușilor închise” sunt de-a dreptul demențiale în societățile ordonate. Ați participat la vreo petrecere în Occident? Să mergi la o nuntă în Occident e ca și cum ți-ai strica ziua. Totul e de un penibil și de-o etichetă îngrozitoare. Lumea nu se distrează, doar zâmbește conformist. Totul se face pe repede-înainte, cu exactitatea unui proiect corporatist. De altfel și restaurantul îl închiriezi între anumite ore. Cum ar veni, te distrezi „la program”. Doar petrecerile câmpenești, festivalurile și alte chestii în care individul se depersonalizează au capacitatea de-a „da drumul fiarei” și a-l face pe om să se distreze cu adevărat. Însă, distracția respectivă se lasă cu regrete și promisiuni făcute în fața oglinzii că „așa ceva nu se va întâmpla”. Cu toate că am consumat mult timp povestindu-vă aspectele celor două tipuri de societate, n-am făcut-o gratuit, ci pentru a vă face să înțelegeți eficiența propagandei de tip Occidental. Practic niciun membru al unei societăți occidentale n-are ce-i reproșa acesteia. Asta deoarece societatea l-a învățat încă din copilărie că frustrarea e cauzată de eșec, iar pentru eșec el, individul, e singurul vinovat. Și chiar dacă găsește - alături de alți membri ai societății - un vinovat în persoana conducătorului vremelnic, acesta e schimbat la proximul ciclu electoral, astfel încât vinovăția pentru eșec, din nou îi aparține în exclusivitate. De partea cealaltă, în societatea ordonată, omul e conștient de seriozitatea muncii sale, iar pentru frustrare vina vine din exterior: de la sistem, de la conducător. În realitate avem de-a face cu aceeași frustrare. Ea e prezentă în ambele societăți. Însă, în timp ce occidentalul e apăsat de propria goliciune, orice membru al unei societăți ordonate își găsește refugiul în religie. Pentru occidental religia e frustă, e o chestie similară mărfurilor pe care și le cumpără din orice magazin. Și nu-l atrage. În confruntarea dintre cele două societăți, de confruntat se confruntă doar partea formală, aspectul exterior. Occidentalul vede aspectul exterior jalnic, ne-beautificat al societății ordonate și se îngrozește. Pentru el e un coșmar: dacă și exteriorul e la fel de devastator precum îi e lui interiorul, atunci totul devine obsedant. De partea cealaltă, cetățeanul societății ordonate vede „sclipiciul” occidentului care-i ia ochii. Ar vrea și el să fie la fel ca acolo. Totul luminos, toată lumea cu zâmbetul pe buze, „o lume plină de iubire”. El nu înțelege însă că, odată cu această falsă iubire, el ca individ devine irelevant. Nu mai are feuda lui unde-i place să facă treburile cu „simț de răspundere”. Profesorul nu mai e suveran în școala sa, a fel cum conducătorul se transformă într-un papițoi teribil. Aspectele acestea nu le înțelege, iar când ia contact cu ele e deja mult prea târziu. De aceea propaganda occidentală reușește să devasteze societățile ordonate. Putin dă totul e față și încearcă să le explice rușilor care-i treaba cu Navalnîi. Însă mi-e greu să cred că ei înțeleg. Ei se află în bula lor, orbiți de strălucirea Occidentului. La urma urmei ce-i Navalnîi, ce le propune el rușilor? În afară de terfelirea lui Putin nu propune absolut nimic. Ce „program” v-au oferit Dinescu, Pleșu și ceilalți dizidenți ai lui Ceaușescu? Absolut nimic, iar asa s-a văzut mai bine când Iliescu - „omul ambițios și avid de putere” - a preluat frâiele țării. Ce s-a ales de țară? Un dezastru de la A la Z! Culmea e că „ambițiosul” Iliescu alături de și mai ambițiosul său partid a fost concurat de mult mai ambițioșii țărăniști care, în 1996 au luat puterea, instaurând prima „ciumă de dreapta” din România. Ce-au făcut „ambițioșii”? Au furat cât au putut, iar frustrarea noastră „a fost rezolvată” de un nou scrutin electoral. Iar circul de tot repetă la intervale regulate. Cam despre asta e vorba. Forța de seducție a Occidentului e, pe cât de rudimentară, pe atât de eficientă. Putin știe asta, al fel și aparatul său. Însă, pentru a combate imbecilitatea care vine la pachet cu occidentalizarea e nevoie la bază de oameni inteligenți, care să înțeleagă cel puțin două aspecte. În primul rând faptul că occidentalizarea vine la pachet cu pierderea identității și cu o frustrare pe care nu ți-o poți exercita decât în privat. Și, probabil cel mai important, faptul că democrația e doar o poză. Occidentul a reușit performanța de a-i face pe toți să vadă doar baza piramidei, în timp ce vârful rămâne mereu ascuns. Dacă în societatea ordonată „vârful” e la vedere, în societatea occidentală el rămâne mereu ascuns. Însă asta nu-i scutește pe cei de la bază de teroarea pe care o exercită „elita cea adevărată” cu o și mai mare înverșunare.

More from Dan Diaconu

Se întâmplă să te trezești în fiecare dimineață copleșit, cu un sentiment greu și inexplicabil? În ciuda faptului că dormi mult te trezești mai obosit decât atunci când ai adormit? Sau, din contră, nu poți dormi când trebuie să dormi și nu poți sta treaz când ar trebui să stai treaz? Dimineața îți sosește cu o stare de lehamite, la fel cum seara, când te întorci acasă, îți dă doar sentimentul de inutilitate? Vezi și simți gri, totul pare un stereotip? Te așezi în fotoliu pentru lupta cotidiană cu televizorul? Simți că „trebuie să fii erou” și ieși mânat la o manifestație doar pentru că așa face gloata? N-ai habar de ceea ce se petrece în proximitatea ta? Urli că lupți pentru viitor în condițiile în care știi că n-ai avut trecut, n-ai prezent și, oricum, la cum ești, nici viitor n-ai cum să ai? Spui „că-ți pasă” ca pe un stereotip, fără a înțelege ce și cum îți pasă? Viața îți e previzibilă ca o călătorie a unui tren între punctele A și B? Te duci la muncă fără a înțelege de ce și te întorci de-acolo la fel de plictisit? Ți-e scârbă de muncă, dar când afli că ești în pericol să fii dat afară te-apucă tremuriciul? Ți se întâmplă ca zile întregi să nu mai ai alt sentiment decât cel al propriei inutilități? Ești „absolut convins că nu poți scăpa de o soartă amară pe care ai dorit-o altcumva, că ești supus unei fatalități implacabile și că timpul nu va face altceva decât să actualizeze procesul amar al distrugerii”? Oricare și fiecare în parte dintre acestea sunt semne. Semne că pustiul e în tine! Îți place să ai o viață „vibrantă”, să fii în centrul atenției, să te admire toți, să ai bani și mașini scumpe, să-ți sclipească tot exteriorul? „Ai mașina ce mai mare și femeia cea mai tare”? Simți că vrei să intri oriunde, că trebuie să fii centrul centrului, miezul miezului? Fiecare clipă a ta e dedicată strecurării, combinației, înaintării pe lângă, fentării, păcălirii, toate acestea indiferent de consecințe? Orice om e doar un scop, orice scop e doar un pas, orice pas e doar chestie care trebuie să se întâmple cu toate că nu știi de ce? Îți cauți plăcerea în orice, te consumi pentru a o găsi și, de fiecare dată după ce te afunzi în ea un sentiment ciudat îți spune că „nu-i îndeajuns” și-atunci o iei de la capăt, într-un du-te vino disperat care te cufundă în aceleași plăceri goale, pe care ți le dorești de fiecare dată mai mari și care, culmea, cu toate că par mai neverosimil de plăcute, în final îți stârnesc dezamăgiri mai mari? Uneori ajungi să mergi după ele știind toate dezamăgirile; din ce în ce mai des o faci doar pentru „că știi” că alții care te privesc și-ar dori ceea ce ție ți se pare facil, iar pentru ei e imposibil? Oricare și fiecare în parte dintre acestea sunt semne. Semne că pustiul e în tine! Ce e pustiul? Nu pot să-ți spun nu pentru că nu știu, ci pentru că e greu. Pustiul e ceea ce simți când îți privești trecutul și ești dezamăgit, e ceea ce se întâmplă când te privești în oglindă și-ntr-o clipă de sinceritate îți dai seama că nu-ți place. Pustiul e atât sentimentul de inutilitate, dar și sentimentul de prea multă utilitate. E un teritoriu larg în care e atât de facil să te prăvălești; el e și-n dreapta și-n stânga drumului tău. Poți cădea în el cu ușurință pentru că drumul tău e o sfoară suspendată pe care trebui să-ți ții echilibrul. Orice pas greșit, orice ezitare, orice eroare, chiar și una foarte mică, te aruncă fără milă în pustiu. Iar pustiul e cel fără de indicații, un teritoriu vag în care nu există stânga, dreapta, înainte sau înapoi. Pustiul n-are puncte cardinale, n-are bine și n-are rău. Are aceeași constituție indiferentă, același peisaj anost. În pustiu nu mergi niciodată în „direcția bună” pentru că nu există nici „direcție” și nici „bine”. În pustiu n-ai cum să mergi pe „calea greșită” pentru că, se asemenea, nu există nici „cale” și nici greșeală. Pustiul e plat, fără forme de relief și fără nimic în el. Pustiul e nimicul în care nu poți săvârși decât nimicul și-n care nu poți deveni decât sclavul închipuirilor tale. Totul în pustiu e „Fata Morgana”. În pustiu nu poți decât rătăci și de-aceea singurul sentiment care te încearcă acolo e cel al inutilității. Cel mai mare pustiu e cel din tine, cel care pornește de la un fir de nisip șicare se dezvoltă peste noapte la dimensiunile obsedante ale unui deșert. Când pustiul ți se instalează în suflet o face tiptil, ascuns precum un hoț. Intră prin orice crăpătură de neglijență și, de fiecare dată, își găsește terenul fertil pe care să-l secătuiască transformând totul, ca prin farmec, într-un deșert obsedant, uniformizator, fără sens, dar plin de iluzii și șabloane care apar și dispar în vraja Morganei. De cele mai multe ori și cel mai uzual e să nu percepi pustiul, deșertul în care te cufunzi. Asta pentru că prezența sa atât de obsedantă te face să nu-l observi, să uiți, în mod paradoxal, de existența sa. Fiind atât de uniform, atât de identic prezent, indiferent de punctul înspre care privești, el dispare lăsând locul iluziilor pe care le percepi. Și-așa devii inconștient de prezența sa, pierzându-te în lumea iluzorie a scornirilor sale și care, până la urmă, se dovedesc a fi propriile tale scorniri, facilitate doar de prezența sa. În timp ce inconștientul orbecăie cu speranță după una sau multele false sclipiri, cel conștient nu are parte de o soartă mai bună. El vede deșertul, e obsedat de uniformitatea sa și, mai mult, e disperat de pierderea acelei căi care era singurul sens coerent. Acea „sfoară suspendate pe care trebuie să-ți ții echilibrul” e singura cale dreaptă, curățată de tot ceea ce înseamnă deșert, e singura coerență într-un ocean de incoerență, singura „șosea” care pleacă de undeva și merge către o destinație. În rest toate sunt iluzii. Tocmai de aceea omul care orbecăie prin deșert, conștient și obsedat de existența acestuia și, mai ales, de pierderea drumului, împărtășește cumva același destin tragic cu cel care orbecăie. E fals să crezi că omul a fost alungat din Rai undeva la începuturile istoriei. Mâncatul „mărului otrăvit” și „izgonirea din Rai” sunt elemente ale destinului fiecăruia. Drumul era „Raiul” nostru pământean, în timp ce deșertul, pustiul pe care vi l-am descris, este pământul pe care suntem alungați pentru păcatul nostru de a pune la îndoială „acea sfoară subțire” care ne asigura că venim dinspre ceva și mergem către o destinație sigură, corectă. Disperarea celui care-și dă seama de existența deșertului este, în sine, un fapt tragic. El e conștient că e pierdut, că fiecare pas, indiferent în ce direcție e făcut, e un pas greșit. Pentru că însuși deșertul e o eroare, un tărâm al pașilor greșiți. Și întrucât e așa, devine logic că este imposibilă existența unei căi de ieșire. Sau, ca să fiu mai corect, e imposibilă ieșirea din pustiu pe cont propriu. Ești prea mic pentru un pas atât de mare. Aparent, cel conștient e mai aproape de ieșire deoarece, cel puțin el înțelege unde se află, în timp ce acela care orbecăie pare a nu avea nicio șansă. De-aici apare suficiența celui conștient, suficiență care nu-i nimic altceva decât o altă iluzie a pustiului, una care-l ține legat de pustiu precum o ancoră mult prea mare și grea ține locului o biată bărcuță care-ar vrea să găsească un liman. Adevărul e că ieșirea din capcană nu ține de tine, cel captiv, ci de-o minune care i se-ntâmplă - în egală măsură - atât celui care orbecăie, cât și celui care e conștient de prezența pustiului în care-a fost prins ca într-o capcană. Ieșirea ți se oferă, e cu adevărat o minune modul în care se petrece deoarece nu doar poarta de ieșire ți se arată clar, dar și mintea ți se limpezește astfel încât să poți face conștient alegerea. În timp ce unul alege întoarcerea pe drumul cel drept, altul are de îndată regretul „pierderii” deșertului și se autoiluzionează că poarta de ieșire care i se arată e o altă iluzie a deșertului, refuzând conștient ieșirea din acel iad. Mi s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Era o viață „vibrantă” pe care-o trăiam în iluziile care-ți cresc de la o zi la alta. Simțeam că sunt „nelimitat” cufundându-mă în lumea iluzorie în care orbecăiam. Știam că sunt „centrul”, că toți ceilalți mă observă și și-ar dori să fie ca mine. Cine nu și-ar dori ca, la o vârstă atât de fragedă, „să reușescă în absolut toate direcțiile”? Să ai dintr-o combinație mai mult decât a avut un om normal în toată viața sa? Și, mai mult, să ai totul fără niciun efort, de parcă întreg universul ar complota pentru a-ți face pe plac? O lume minunată în care „provocările” erau atât de mari cât le dădeam eu voie să fie pentru a mă ridica de fiecare dată deasupra lor. Iată învingătorul perpetuu, iată-l pe „cel care știe”. N-o să dau mai multe detalii pentru că n-are niciun sens să pierd timpul. O să vă spun doar întâmplarea. S-a făcut în așa fel încât, după o noapte lungă din care aproape nu mă trezisem, să mă urc la volan alături de două „ispite”. N-aveam niciun țel. Ne-am urcat în mașină pur și simplu, pentru a merge spre nicăieri. Și-am mers absolut aiurea, înghițind sute de kilometri fără a ști de ce-o fac. Eram amețit de băutură și sevrat de viața pe care-o duceam. Brusc mi s-a făcut sete, o sete nebună. Era logic, după cât băusem părea că nici un fluviu nu mi-ar putea satisface setea. Și, pe măsură ce mergeam, în ciuda faptului că mă uitam cu disperarea după un magazin, benzinărie sau o fântână, acestea refuzau să apară. La un moment dat, una dintre fete mi-a spus că, undeva în dreapta, e o fântână. Nu mai știu exact dacă spusese pentru că știa sau văzuse ceva pe un indicator. Eram confuz. Așa că am luat-o mecanic pe drumul din dreapta. Un drum de țară pietruit și cu hârtoape, punând la încercare suspensiile mașinii. N-a durat mult, după vreo 500 de metri am văzut izvorul: frumos întreținut, cu apa căzând cristalină. Aproape că am avut impresia că voi sorbi tot izvorul, atât îmi era de sete. N-am apucat să iau decât o gură. Apa ajunsă în stomac mi-a provocat o ciudată amețeală. M-am așezat lângă izvor pentru a mă liniști. Fetele au plecat să viziteze „locul”. Rămas singur îmi muiam vârful degetelor în apă și-apoi îmi atingeam fruntea, ochii, obrajii. Treptat mi-am revenit. Am băut apă cu guri mici și am simțit cum amețeala dispare ca prin minune. M-am așezat din nou pe băncuță pentru a le aștepta pe fete. Între timp a venit cineva cu o găleată pe care-a pus-o să se umple. Se uita ciudat la mine, cu niște ochi mari și liniștiți. Mă simțeam jenat. Știam că se uită la mine, dar nu înțelegea de ce. L-am ignorat până când m-am întors spre el. Într-adevăr, se uita la mine, dar cu o liniște și seninătate rezervată doar câtorva semeni de-ai noștri care par a trăi în altă lume. Era de-o seamă cu mine, poate cu vreo 5-7 ani mai în vârstă. „Ce-ai, de ce te uiți așa la mine?”- l-am întrebat nedumerit. El m-a privit în continuare la fel de liniștit și, după un scurt moment de tăcere, mi-a răspuns printr-o întrebare: „Nu-i oare păcat să-și bată dracii joc de tine într-un asemenea hal?”. Am avut sentimentul pe care-l are cel ghilotinat în fracțiunea de secundă de dinaintea iremediabilului. Omul acela stârnise un ecou asurzitor în mine. Între timp găleata s-a umplut, m-a salutat urându-mi numai de bine și s-a îndepărtat spre locul din care se întorceau, tăcute și marcate, fetele pe care „le închiriasem”. Ne-am întors de-acolo în tăcere. Niciunul dintre noi n-avea chef de vorbă. Am lăsat-o pe fiecare dintre ele acasă: una în Militari, cealaltă în Piața Rosetti. De-atunci n-am mai văzut-o pe niciuna, la fel cum nu mi-am mai văzut viața de dinainte. Aceea a fost ieșirea mea din pustiu. Iar pustiul meu aveam să-l reîntâlnesc, mult mai târziu, perfect descris de un înțelept: „Când frânele simțurilor conducătoare slăbesc, îndată se stârnește răscoala patimilor și se mișcă lucrarea simțurilor supuse acestora. Pornirea dobitocească a acestor simțuri dezlegate din lanțurile înfrânării e prinsă de pricinile patimilor și paște în ele ca în niște pășuni aducătoare de moarte. Aceasta cu atât mai mult cu cât dezlegarea se prelungește mai multă vreme. Căci pornirea aceasta nu rabdă să fie oprită de la împărtășirea de cele pe care le dorește prin fire, o dată ce a fost slobozită din frâne”. De ce v-am spus toate acestea? Pentru că a devenit obsedantă întrebarea pe care-o primesc la fiecare articol pe care-l scriu: „ce-i de făcut?”. Mulți mă acuză că descriu totul perfect logic, în cele mai amănunțite detalii, dar că refuz să dau soluții. Îmi pare rău, soluția n-o am eu, ea e veche de când lumea. Eu unul nu fac altceva decât să vă descriu „mașinăria infernală” pentru a înțelege logic ce e de înțeles și pentru a vă forța cumva să nu mai alergați după iluzii. Fata Morgana nu există, de-aceea nu trebuie s-o mai urmați! Ținta pe care trebuie s-o aveți în vedere e una singură: ieșirea din pustiu. Abia după ce veți reuși asta - desigur, nu prin forțe proprii - vă va redeveni clar drumul și direcția. Atunci totul se va limpezi și veți înțelege singuri, fără să vă mai explice nimeni, de unde venim și încotro mergem. Și, până la urmă, asta e singura chestiune care cotează cu adevărat. Gândiți-vă bine la ceea ce v-am spus și poate veți constata singuri că e păcat să lăsați dracii să-și bată joc de voi, mai ales acum, când hoardele de draci umblă libere, la vedere, cu o vivacitate care nu semnalizează nimic bun!
A fost nevoie de un ger anemic pentru ca toate iluziile „statului verde” să se prăbușească fără drept de apel. Culmea e că întreaga nebunie se petrece în Texas, adică acolo unde începuseră s-o ia binișor la goană cu toate tembelismle „regenerabilelor”. Nu vreau să fiu greșit înțeles: efectele nebuniei verzi se văd peste tot în SUA. Prețul energiei electrice a explodat la valori aberante pentru orice om cu capul pe umeri. În cele ce urmează o să încercăm să înțelegem Texas-ul pentru a înțelege ceea ce urmează. Pe scurt a venit frigul. Un frig crâncen, însă unul care nu e atât de nemaiîntâlnit precum ați putea crede. Mai există și au existat asemenea „căderi” de temperatură în Texas. Totuși, cât credeți că a fost actuala cădere? Într-adevăr s-a ajuns chiar la -18 grade, dar „frigul arctic” despre care se vorbește înregistrează, pe medie, temperaturi între -5°C și 2°C. Nu-i ceva care să te dea pe spate. Și-atunci? Primele care-au căzut au fost sistemele de distribuție a gazelor naturale. Temperatura joasă a contractat gazele pe conducte, iar furnizorii au fost incapabili să pompeze mai mult gaz, afectând atât centralele electrice pe gaz, cât și populația. Atunci oamenii au început să dea drumul încălzitoarelor electrice care au făcut ca rețeaua de electricitate să crape. Cum poate totuși să crape o rețea de electricitate? Ca efect al recordului negativ de temperatură, eolienele au înghețat și n-au mai funcționat, la fel ca și centralele pe gaz. În total 46000 MW au trecut în „offline”(28 000MW de la gazul natural și 18 000 MW de la eoliene și solare). Iată cum așa-zisa „alternativă verde” nu face doi bani fix atunci când ai nevoie de ea. Într-un mod cât se poate de hazliu, pentru a debloca situația, s-a luat decizia degivrării moriștilor cu ajutorul elicopterelor. Nu s-a reușit mare lucru. Dar cel puțin ne-am distrat văzând cum elicopterele funcționând cu „combustibil murdar” încercau să elibereze „alternativele energetice curate”. Bine că elicopterele nu erau electrice că am fi râs tăvălindu-ne pe jos! În mod cât se poate de evident, Texasul arată acum ca o zonă din lumea a treia. Oamenii au trecut pe butelii pentru care stau la cozi infernale și în case folosesc încălzitoare rudimentare, similare celor care se utilizau la noi pe vremea lui Ceaușescu. Culmea e că nu se mai găsesc nici măcar lemne de foc! Aproape că nu există acum loc pe Pământ mai blestemat decât Texas-ul. Haosul energetic de-acolo este o constantă a sistemului energetic american. Exact așa cum în Texas(și-n statele centrale ale SUA) avem acum probleme cu energia electrică, la fel se întâmplă vara în California. Utilizarea aerului condiționat epuizează capacitățile energetice ale statului. Acolo avem o altă himeră: energia solară. Teoretic, soarele care scaldă California ar trebui să facă să duduie centralele solare. Nu se întâmplă astfel. Motivul e unul simplu: la temperaturi mari panourile solare își pierd randamentul și e nevoie de răcirea lor. Iar aceasta se face pompând apă rece printr-o rețea capilară de pe spatele panourilor. Cum apă nu prea există în California, apa venită pe retur trebuie răcită. Și răcirea se face ... electric. Știți cum e asta? Exact ca generatorul diesel dus de Musk la Nurburgring pentru a putea încărca mașinile Tesla sosite în teste. Ceea ce vedem acum este avanpremiera unui picaj de proporții. Nu e vorba despre picajul regenerabilelor care își arată fragilitatea ci, din punctul meu de vedere, al întregii „civilizații electrice”. Am mai spus-o de atâtea ori: petrolul nu e nelimitat. Mai devreme sau mai târziu se va termina. Toată nebunia verde este pusă la cale, între alții, de marii mahări ai petrolului care, simțind că treburile sunt cam pe ducă, ar vrea să vândă ultimele cantități cu adaosurile cele mai mari. Decât să vinzi benzină și motorină, unde adaosurile lor sunt minime, iar câștigul e al statelor(prin taxe supradimensionate), mai bine vinzi polimeri și alți compuși petrochimici, unde adaosul este infinit mai mare și nimeni nu te taxează suplimentar. V-a spus cineva că „ecologizarea” transportului prin intermediul mașinilor electrice se va face și prin renunțarea la plastic? Evident că nu! Doar acolo va fi profitul șmecherilor. Problema pe care o vom vedea în scurt timp va fi una a picajului sistemelor energetice centralizate. Personal cred că, pe măsură ce resursele scad - și ele scad, credeți-mă! - problemele se vor agrava până la colaps. V-ați putea imagina megalopolisurile actuale fără curent electric? E suficient un click și întreaga himeră a prezentului se destramă. Dacă ați putea să priviți SUA de acum în comparație cu cea de acum un secol, v-ați îngrozi. Actuala SUA este un deșert. Toate resursele pământului acela fertil au fost sacrificate pe altarul așa-zisului progres. Începând cu căutătorii de aur și terminând cu vânătorii de șisturi, întreaga istorie a SUA este una a parazitismului și a exploatării haotice, până la epuizare, a oricărei resurse. Și în urma exploatărilor nu rămâne nimic altceva decât pustiu, un pustiu anost pe care natura îl recuperează în final, dar în ritmul ei lent și implacabil. Marele picaj al civilizației actuale va veni atunci când un politician imbecil, dar disperat, va ieși în fața muțimii și va spune adevărul, anume că „nu mai e nimic de consumat”. Nu mai e petrol, nu mai e gaz, nu mai sunt de niciunele. Și atunci când prostimea va rosti cu speranță cuvântul „regenerabile”, cu ultima sa resursă de limbaj politicianist, le va spune frumos că acela a fost un experiment ratat. Iată momentul zero, momentul în care va trebui să ne reevaluăm și să înțelegem că centralizarea e o himeră, că viața, de când lumea, se desfășoară în comunități mici, flexibile. Iată adevărul! Puteți să-l priviți în față?
„Oameni ambițioși și avizi de putere precum Navalnîi sunt cultivați și folosiți de către puterile străine pentru a submina și subjuga Rusia.” Iată cum sintetizează Putin mult prea mediatizatul caz Navalnîi. Fără a fi avocatul cuiva, încerc doar să citesc printre rânduri. De altfel, aș prefera să facem abstracție că avem de-a face cu Rusia lui Putin. O să înțelegeți imediat de ce. Înainte însă de a trece mai departe o să vă mai spun că, la aceeași conferință de presă, Putin a mai spus că „puterile străine încearcă să profite de scăderea nivelului de trai cauzată de epidemia de COVID-19 pentru a impulsiona protestele”. Ok, acum o să încercăm să să disecăm la rece cele spuse. „Proiectul Navalnîi” nu este nicidecum ceva nou. O să constatați în cele ce urmează că e vechi „de când Occidentul”. Același mod de operare se repetă peste tot în lume de-atâta amar de vreme. Și, culmea e că, în ciuda vechimii sale, strategia nu și-a pierdut din eficiență. Făcând abstracție de Putin și Rusia, vă voi arăta pas cu pas care-i strategia. În primul rând trebuie menționat că dușmanul cel mai mare al societății devălmășite de tip occidental este societatea ordonată. Aceasta, de fiecare dată, are o perfectă piramidă a puterii care-și are poporul la bază și elitele la vârf. Veți spune că este normal, doar așa arată piramida puterii peste tot în lume. Greșit, dragii mei! Privită din exterior, societatea occidentală dă impresia uneia egalitariste, fluide, a uneia „de tip nou” în care nu mai există o piramidă a puterii. Liderii societăților occidentale sunt vremelnici, dărâmați și repuși la fiecare ciclu electoral. Odată aleși, culmea, ei devin chiar mai slabi decât înainte de a accede la putere. Se transformă în ținta ziarelor, a glumelor - mai mult sau mai puțin reușite - și fiecare zi care trece le știrbește din onoare. La finalul mandatului sunt consumați precum o conservă goală. Nimeni nu mai dă doi bani pe ei. În opoziție, „societatea ordonată” este una condusă de un lider puternic, în care deciziile luate sunt puse imediat în executare de către paratul liderului. Din exterior, societatea ordonată pare una tiranică, în opoziție cu societatea dezordonată de tip occidental. Occidentalii par liberi, veseli și capabili de orice, în timp ce ceilalți par triști, preocupați, oprimați. În Occident străzile strălucesc, sunt iluminate vesel, în timp ce „dincolo de cortină” ai de-a face cu un orizont apăsător, cu orașe întunecate și anoste. Ecuația pare simplă: Occidentul este „libertate și progres”, în timp ce restul echivalează cu tristețe, tiranie, înapoiere, frustrare s.a.m.d. Dacă însă ai privi cu un ochi magic oamenii în intimitatea caselor lor, ai constata ceva șocant: casele occidentalilor sunt surprinzător de sărăcăcioase pe interior, mobila e de o calitate îndoielnică, de cele mai multe ori făcută din materiale ieftine, precum plastic sau metal. Iar oamenii, după ce trec de bariera propriilor uși, par a se transforma radical: zâmbetul le piere de pe chip, transformându-se într-o grimasă ciudată. Cel care, până să intre în casă fusese vesel, optimist, plin de viață, se transformă în propriul cămin într-un individ ursuz, anost, plin de frustrări și încruntat. De partea celaltă, vei fi surprins să constați case pline ochi de mobilă de o calitate superioară, care sunt însuflețite la întoarcerea proprietarilor acasă. De cele mai multe ori acele case sunt pline-ochi de copii veseli, de părinți care se bucură că s-au regăsit și care, seară de seară, se strâng în jurul mesei cu speranță și iubire. Încrâncenarea pe care-au avut-o peste zi o lasă undeva afară. În casă e cald și o atmosferă absolut magică. Pare ciudat, nu-i așa? De ce occidentalul e vesel toată ziua și trist și frustrat acasă? De altfel, comportamentul schizoid al occidentalului se vede în viața sa: nu are o familie, trăiește izolat și-și sfârșește viața uitat de toți într-un azil de bătrâni. De partea cealaltă, avem familii unite, în care generațiile se întâlnesc aproape în fiecare zi, iar bătrânii sunt îngrijiți acasă. De unde vine diferența? Chestiunea e simplă și ați experimentat-o pe propria piele: în Occident, a fi vesel face parte din „fișa postului”. Cel care nu-i vesel și optimist e incapabil să vândă, iar dacă nu poți vinde mori de foame. De aceea întreaga viață exterioară e veselă. E vorba însă de o veselie prefăcută. Vânzătoarea îți zâmbește pentru că altfel își pierde jobul. Și trebuie să pară că-ți zâmbește sincer. Ea însă face ceea ce face o prostituată: te „iubește” pe bani. De altfel, întreaga societate e una a prostituției. Fluidul societății occidentale a redus totul la cel mai mic numitor comun. Ce anume poate fi mai jos decât prostituata, cea hulită de-a lungul întregii istorii. În Occident ea a devenit acum norma. De partea cealaltă, în societatea ordonată, fiecare om își are rolul său specific, menirea sa. Muncitorul e muncitor, profesorul e profesor, șeful e șef, iar dictatorul e dictator. Sunt roluri stricte, exercitate cu simț de răspundere. Dacă-i spui muncitorului cum să facă, te repede. Pare a te întreba: „cine ești tu să-mi spui mie cum să-mi fac meseria?”. Profesorul e profesor: în școala sa e suveran. Părintele n-are curaj să spună ceva despre profesorul copiilor săi, la fel de bine cum copilul n-are capacitatea de a contesta nota. Pur și simplu nu se poate așa ceva: profesorul e zeu pe tarlaua sa. La fel în fiecare domeniu al muncii. Peste tot există câte un „stăpân” care-și face datoria sa cu simțul răspunderii. Iar pentru a se lua în serios n-are cum să glumească cu ceilalți. Dacă s-ar întinde la glume, ar însemna că nu mai e serios, deci și-ar încălca propria menire. De-aceea avem de-a face cu o societate încruntată la suprafață. Însă, acea încruntare se transformă într-un continuu zâmbet absolut natural odată ce activitatea, munca sa, a luat sfârșit. De-aceea petrecerile „din spatele ușilor închise” sunt de-a dreptul demențiale în societățile ordonate. Ați participat la vreo petrecere în Occident? Să mergi la o nuntă în Occident e ca și cum ți-ai strica ziua. Totul e de un penibil și de-o etichetă îngrozitoare. Lumea nu se distrează, doar zâmbește conformist. Totul se face pe repede-înainte, cu exactitatea unui proiect corporatist. De altfel și restaurantul îl închiriezi între anumite ore. Cum ar veni, te distrezi „la program”. Doar petrecerile câmpenești, festivalurile și alte chestii în care individul se depersonalizează au capacitatea de-a „da drumul fiarei” și a-l face pe om să se distreze cu adevărat. Însă, distracția respectivă se lasă cu regrete și promisiuni făcute în fața oglinzii că „așa ceva nu se va întâmpla”. Cu toate că am consumat mult timp povestindu-vă aspectele celor două tipuri de societate, n-am făcut-o gratuit, ci pentru a vă face să înțelegeți eficiența propagandei de tip Occidental. Practic niciun membru al unei societăți occidentale n-are ce-i reproșa acesteia. Asta deoarece societatea l-a învățat încă din copilărie că frustrarea e cauzată de eșec, iar pentru eșec el, individul, e singurul vinovat. Și chiar dacă găsește - alături de alți membri ai societății - un vinovat în persoana conducătorului vremelnic, acesta e schimbat la proximul ciclu electoral, astfel încât vinovăția pentru eșec, din nou îi aparține în exclusivitate. De partea cealaltă, în societatea ordonată, omul e conștient de seriozitatea muncii sale, iar pentru frustrare vina vine din exterior: de la sistem, de la conducător. În realitate avem de-a face cu aceeași frustrare. Ea e prezentă în ambele societăți. Însă, în timp ce occidentalul e apăsat de propria goliciune, orice membru al unei societăți ordonate își găsește refugiul în religie. Pentru occidental religia e frustă, e o chestie similară mărfurilor pe care și le cumpără din orice magazin. Și nu-l atrage. În confruntarea dintre cele două societăți, de confruntat se confruntă doar partea formală, aspectul exterior. Occidentalul vede aspectul exterior jalnic, ne-beautificat al societății ordonate și se îngrozește. Pentru el e un coșmar: dacă și exteriorul e la fel de devastator precum îi e lui interiorul, atunci totul devine obsedant. De partea cealaltă, cetățeanul societății ordonate vede „sclipiciul” occidentului care-i ia ochii. Ar vrea și el să fie la fel ca acolo. Totul luminos, toată lumea cu zâmbetul pe buze, „o lume plină de iubire”. El nu înțelege însă că, odată cu această falsă iubire, el ca individ devine irelevant. Nu mai are feuda lui unde-i place să facă treburile cu „simț de răspundere”. Profesorul nu mai e suveran în școala sa, a fel cum conducătorul se transformă într-un papițoi teribil. Aspectele acestea nu le înțelege, iar când ia contact cu ele e deja mult prea târziu. De aceea propaganda occidentală reușește să devasteze societățile ordonate. Putin dă totul e față și încearcă să le explice rușilor care-i treaba cu Navalnîi. Însă mi-e greu să cred că ei înțeleg. Ei se află în bula lor, orbiți de strălucirea Occidentului. La urma urmei ce-i Navalnîi, ce le propune el rușilor? În afară de terfelirea lui Putin nu propune absolut nimic. Ce „program” v-au oferit Dinescu, Pleșu și ceilalți dizidenți ai lui Ceaușescu? Absolut nimic, iar asa s-a văzut mai bine când Iliescu - „omul ambițios și avid de putere” - a preluat frâiele țării. Ce s-a ales de țară? Un dezastru de la A la Z! Culmea e că „ambițiosul” Iliescu alături de și mai ambițiosul său partid a fost concurat de mult mai ambițioșii țărăniști care, în 1996 au luat puterea, instaurând prima „ciumă de dreapta” din România. Ce-au făcut „ambițioșii”? Au furat cât au putut, iar frustrarea noastră „a fost rezolvată” de un nou scrutin electoral. Iar circul de tot repetă la intervale regulate. Cam despre asta e vorba. Forța de seducție a Occidentului e, pe cât de rudimentară, pe atât de eficientă. Putin știe asta, al fel și aparatul său. Însă, pentru a combate imbecilitatea care vine la pachet cu occidentalizarea e nevoie la bază de oameni inteligenți, care să înțeleagă cel puțin două aspecte. În primul rând faptul că occidentalizarea vine la pachet cu pierderea identității și cu o frustrare pe care nu ți-o poți exercita decât în privat. Și, probabil cel mai important, faptul că democrația e doar o poză. Occidentul a reușit performanța de a-i face pe toți să vadă doar baza piramidei, în timp ce vârful rămâne mereu ascuns. Dacă în societatea ordonată „vârful” e la vedere, în societatea occidentală el rămâne mereu ascuns. Însă asta nu-i scutește pe cei de la bază de teroarea pe care o exercită „elita cea adevărată” cu o și mai mare înverșunare.